OAMENI ŞI CĂRŢI // „Schimbă-te în cuvânt ca să nu te roadă viermii”

Nichita Stănescu: 80 de ani de la naştere

Traian Herseni se întreba în „Sociologia literaturii” (1973) de ce unele cărţi pătrund în public pentru mai mult timp şi altele doar pentru un timp limitat sau deloc. Antropologul conchidea că oamenii sunt capabili să recepţioneze opera literară, şi mai ales poezia, de la o treaptă de iniţiere în sus, de la un anumit nivel al şcolarizării şi culturalizării.

Adrian Dinu Rachieru şi sociologia receptării

Prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru asigură continuitatea acestor preocupări, aducând în scrierile sale interpretări şi abordări din perspectivă sociologică a fenomenului literar. În contextul unei tendinţe generale din ultimul timp de a se face unor mari scriitori dosare de receptare critică, ultimele cărţi ale sociologului şi criticului literar A.D.Rachieru sunt atât de incitante încât nu pot fi trecute cu vederea, în condiţiile când ele chiar ajung în Basarabia, unde profesorul de la Timişoara, prin prestanţa sa, dă nivelul saloanelor de carte din Chişinău. Sociologul înregistrează şi explică seismele receptării în timp a unor clasici. Una din aceste cărţi, „Eminescu după Eminescu”, arată vârstele eminescologiei, iar „Nichita Stănescu. Un idol fals?” este rezultatul unei lecturi în cheie sociologică. Admiratorii şi contestatarii contemporani şi postumi ai lui Nichita sunt cercetaţi din unghiul sociologiei receptării. Este constatată schizoidia recepţiei: clasicizarea precoce sau etichetarea. Numai nu de admiraţie lucidă a avut parte Nichita Stănescu.

Nichita Stănescu, receptat de basarabeni

Unul din capitolele cărţii, dedicat receptării lui Nichita de către basarabeni, poate fi completat cu constatările noastre. În septembrie 1976, Nichita era oaspetele Zilelor literaturii sovietice în RSSM, la Chişinău. După ce a coborât din tren, a sărutat pământul. Era mereu în stare de euforie; cu părul răvăşit seducător; vorbirea lui era o „neîntreruptă emisie lirică”. Se vedea pe feţele scriitorilor basarabeni care-l însoţeau o îndrăgostire de tot ce era Nichita, cel mai important poet roman.

Apoi, ca o prezenţă evanescentă, au fost cărţile lui – evenimentele vieţii noastre studenţeşti: „Epica Magna”, „Opere imperfecte”, „Noduri şi semne”, prozele poematice din „Respirări”. Cât de mult îl admiram pentru felul în care scria despre limba română şi despre „puritate ca muncă”.

În 2008, nimeni din cei 1136 de subiecţi intervievaţi în timpul anchetei naţionale nu citea poeziile lui Nichita Stănescu. „Ea trecea dureroasă adunată-ntre umerii ei…”; „Ea era frumoasă, ca umbra unei idei”; „Îmbătrânesc necheltuit şi neschimbat pe nimic”. Indemnul lui A.D.Rachieru la relectură se izbeşte de simptomul prelecturii: dacă nu este rimă…

Punerea sub semnul întrebării a valorilor şi relativizarea lor este o operaţie normală într-o cultură matură. Ca să explice complicata postumitate a poetului, sociologul ia în seamă şi părerile disidente în contextul receptării entuziaste. Primul şi cel mai consecvent contestatar al lui Nichita Stănescu este un basarabean stabilit la Tg. Jiu, poetul, istoricul şi criticul literar Gheorghe Grigurcu. El scrie demult despre „supraevaluarea şi receptarea mistică” a lui N. Stănescu.

Am căutat în culegerea „Biblioteca critică”, apărută în 1983, articolul lui Grigurcu despre cele 11 elegii ale lui Nichita, considerate de N. Manolescu, „cea mai elaborată artă poetică a literaturii noastre”. Este greu să rezişti în faţa argumentelor basarabeanului. A.D.Rachieru recunoaşte indiscutabila autoritate critică a lui Gh. Grigurcu. Ce scria el? Că Stănescu „nu se mulţumeşte cu onesta măreţie a liricului”, ci îi prescrie un itinerar teoretic fabulos, trădând o secretă neîncredere în forţele fireşti”. Despre „aparatajul conceptual” – că emite „un zgomot autoritar” şi este „ca o corabie prea grea pe unda prea fragilă, insuficientă, a emoţiei”. Deşi nu-i nega „fulgerările de lirism autentic”, Grigurcu îi reproşa „inaptitudinea percepţiei sensibile, a echilibrului material necesar imaginii”. Găsea la tot pasul preţiozităţi şi abstracţiuni care „au un ce scrâşnitor, fals, un aer de alchimie”. Numai citind veţi putea verifica adevărul acestor aserţiuni.

Schimbători de paradigmă poetică

În „Respirări” Nichita îl considera pe Topârceanu „un miracol al literaturii române, un novator, care nu aduce o înnoire a viziunilor cuvintelor, ci chiar a viziunilor”. Th. Codreanu afirmă că Ion Barbu a fost schimbătorul de paradigmă. Al. Condeescu, cel care i-a îngrijit ediţia integrală Opera Magna, îl consideră un inventator pe însuşi Nichita, „apariţia în poezia română modernă a lui N. Stănescu fiind comparabilă cu cea a lui Eminescu pentru poezia noastă clasică”.

A.D. Rachieru constată că paradigma nichitiană rămâne o formulă modelizantă. Mai concret: îl vede pe Nichita ca pe o punte de trecere între două paradigme literare, ca pe un transmodernist avant la lettre. Dar ne interesează oare aceste etichete când citim?

Nina Negru

 

 

The following two tabs change content below.