OAMENI ŞI CĂRŢI // Samizdat basarabean

petru carare

Născut în satul lui Alexe Mateevici, Petru Cărare a ştiut să dea exact ce trebuie publicului cititor într-un anume moment istoric. Am pentru acest om un respect la fel de mare ca şi pentru pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Puțini au avut curajul să deschidă gura în condiţii atât de grele.

Gheorghe Calciu, căzând în experimentul „Reeducarea”, chiar la închisoarea din Piteşti, trebuia să devină un om al regimului comunist criminal. A ales însă Facultatea de Teologie, după ieşirea din starea de cobai. În scurt timp, a avut tăria să rostească într-o biserică din Bucureşti cele şapte cuvinte către tineri. Nu trebuie să spui multe cuvinte, dar adevărate, și vei vedea cum după asta „te vei stinge singur, de nimenea jelit”. Părintele Calciu a fost salvat însă de românii din exil.

Şi Petru Cărare a avut şanse să devină un om al regimului comunist. După absolvirea şcolii medii din Căuşeni, în 1954, lucra, împreună cu colegul său Ion Ungureanu, la şcoala din Cârnăţeni (oare este întâmplător că acest sat ni l-a dat în 1989 pe eroul și martirul Grigore Vârtosu?). În urma unui concurs organizat de ziarul „Tinerimea Moldovei”, deşi amândoi învingători, Ungureanu ratează ocazia de a-şi continua studiile la Moscova (avea o soră căsătorită cu preot). Cărare pleacă pe calea reeducării şi în 1956 va absolvi Facultatea de Ziaristică a Şcolii Komsomoliste Centrale din Moscova. Trebuia să fie redactorul şef al revistei „Tânărul leninist”, dar cine l-a pus să întrebe: cum se face că ziariştii din redacţie nu cunosc decât limba rusă?

Timp de doi-trei ani, foiletonistul Cărare nu se poate aciua la nicio editură, nici la „Cultura Moldovei”, nici la revista de satiră şi umor „Chipăruş”: îi decepţiona pe politruci. Cartea de debut, „Soare cu dinţi”, şi contribuția sa la organizarea sărbătoririi a 600 de ani de la înfiinţarea statului Moldova îi aduce dangaua de „antisovietic” şi „naţionalist”. Capătă drept de domiciliu obligatoriu pe doi ani la Teleneşti; îl vedem în fotografii pe ulițele glodoase ale satului Budăi. Se întoarce la Chişinău căsătorit cu o rusoaică, frumoasa Valentina, dar nici aceasta nu era o garanţie pentru regim, nici faptul că în 1969 absolvea cursurile superioare de literatură de pe lângă Institutul de Literatură „M. Gorki” din Moscova.

Iar în 1972, la „Cartea Moldovenească”, apar „Săgeţile”… Într-o zi, aproape de 8 martie, cartea ajungea în librăria din comuna mea. Este adevărat că a doua zi era retrasă din vânzare şi dată la cuţit, dar exemplarul meu îmi era confiscat la şcoală abia după ce copiasem destul din ea. Abia peste ani mi-am pus întrebarea: cum de nu l-au depistat la timp? Nu l-a pârât dactilografa, nici redactorul de carte, Octavian Şauga, nici corectorii Bîc și Berco. Ce-or mai fi păţit și ei după asta? Cine i-a adormit pe cenzorii de la Glavlit, pe directorul editurii, Cernobrisov, pe cei din rețeaua de distribuire a cărţii prin „Luminiţe”? Şi, mai ales, cum de a scăpat viu autorul în 1974 (doar cu o cicatrice pe obraz) din groaznicul accident rutier de la Tighina?

Numai Dumnezeu ştie toate explicaţiile acestei solidarităţi cu Petru Cărare, care este printre noi și astăzi, la vârsta de 80 de ani. Pe câţi i-a făcut jertfa lui să se mângâie „cu amăgitorul sentiment al participării la aşa-zisa rezistenţă basarabeana”, cum bine zice Nicolae Negru.

Suntem atât de impresionaţi de scandalul politic provocat de Cărare în 1972, încât puţini observă că, prin parodiile sale, el ne lasă şi o foarte interesantă Istorie critică a literaturii moldoveneşti postbelice.

The following two tabs change content below.