OAMENI ŞI CĂRŢI // Relecturi

MIRCEA-V.-CIOBANUNu e simplu să-ţi revizitezi idolii. După ce ai trecut, în timp, prin coridoarele înguste dintre tentaţiile profane şi universul zeilor tăi (iar uneori pe muchia dintre sanctuarul familiar şi modest al larilor tăi şi împărăţiile ispititoare ale altor credinţe), rămâi fidel alor tăi, din bună creştere. Dar rămâi oare tot atât de convins şi după un exerciţiu raţional? Cât este de convingător Zeul, dacă-l priveşti detaşat, având o experienţă eretică sau policonfesională? La o relectură (absolut necesară), nu numai că răsufli uşurat, dar şi te apucă un fel de mândrie, dacă modelul rezistă.

Vladimir Beşleagă este scriitorul care m-a încântat, încă în studenţie, cu fraza, cu scriitura. Veneam, deh, şi eu, cu mica dar capricioasa mea experienţă de literatură modernă (Kafka, Proust, Faulkner, Marquez) şi ridicam ştacheta exigenţelor mult prea sus pentru firava literatură de sorginte basarabeană. Beşleagă m-a convins cu formulele discursive construite pe fluxul capricios şi imprevizibil al memoriei şi conştiinţei. Scriitura de acest gen introduce dramatismul interior, tensiunea intrinsecă, ca parte a discursului, nu a tramei:

„Iar când se întâmpla, la mulţi ani de la păţania aceea, să-l întrebe careva: îi drept ce spun unii în sat, că ai trecut la nemţi dincolo, în vara când s-a oprit frontul aici, la Nistru, de-a stat toată vara, şi-i drept că ai ucis om cu mâna ta şi era cât pe ce să te duci şi tu pe apă la vale, dar te-au scos valurile la mal şi te-a găsit nu ştiu care pe nisip de te-a dus acasă, în spinare, şi toată fuga numai din cauza că a vrut maică-ta să te chelfăneze… când îl întreba careva aşa, Isai zâmbea uneori, alteori se supăra şi-i întorcea aceluia spatele şi se ducea în drumul lui. Iar dacă vedea că se ţine vreunul scai de dânsul, se da aproape de tot parc-ar fi vrut să-l muşte de obraz, acela se ferea speriat, iar Isai îi spunea rar, printre dinţi: – Măi! Am vrut să mă duc cu nemţii, să nu ajung să te mai vad şi pe tine…”

Subversiunea ideologică, aici, e implicită, ca şi dramatismul, care se deduce, nu se declară. Fraza arborescentă (care mă trimitea la sud-americani, la Márquez, în primul rând) cuprindea o istorie: „Vorbele astea i le spunea mai ales atunci, când Isai venea acasă ori prea vesel, ori prea târziu, pentru că se întâlnea ba cu unul, ba cu altul, şi el, om lumeţ, nu putea trece pe lângă oameni cum treci pe lângă parii gardului şi, dacă i le spunea, Isai nu se supăra, ba încă râdea, iar odată a cătat luuung la femeie, apoi s-a ridicat de pe laiţă, a venit până la dânsa, i-a pus mâinile pe umeri, şi când femeia s-a izbit ţipând spre uşă, el a scrâşnit, parcă ar fi sfărâmat în dinţi mărunţel o farfurie, şi a zis: – Fratele Ile rămăsese dincolo… Pentru dânsul am trecut, proasto. Ai înţeles?”

Divulgând pasiunea scriitorului pentru muzică, fraza te învăluie şi te duce uşor, dar şi te învolburează ca un vârtej, în loc să te scoată la limanul sensului simplu. Este povestea lui Isai, depănată pentru fiul său? O „învăţătură”? Cum să înveţi pe cineva, când pui mai multe întrebări decât dai răspunsuri?

Zbor frânt mi s-a părut întotdeauna un roman al spunerii, nu al fabulei. Mai puţin cinematografic decât romanele lui Busuioc, Druţă şi chiar Vasilache (ochii bouţului erau o veritabilă cameră de luat vederi). Acum însă îmi dau seama că, dincolo de introspecţia, în maniera romanului psihologic, avem un tablou dinamic, bine vizualizat şi cu un enorm potenţial cinematografic. O istorie care durează cât o scufundare şi o traversare subacvatică a unui râu – ce poate fi mai cinematografic? Ce poate fi mai intens ca dramă şi intrigă de film, decât un copil care trece râul cu problemele şi durerile sale, dar este luat drept spion rus de către nemţi şi spion neamţ de către ruşi (o întreagă parabolă despre basarabeni)? E aici şi marea lecţie a antichităţii literare (o altă pasiune a autorului): cele mai mari tragedii sunt cele umane (nu sociale, naţionale etc.), ale individului, ale dedublării lui, ale confruntării lui cu colectivitatea şi cu legile ei.

Multiplicarea pistelor de lectură, o perspectivă hermeneutică perpetuă… ce argumente ar mai trebui pentru demonstrarea faptului că scriitura rezistă, că Zeul este?

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)