OAMENI ŞI CĂRŢI // Reflecţii despre scriitorul român

nichita-danilov-portrete-fara-rama„Decojind autorii de hainele lor festive, am încercat să descopăr câte ceva din psihologia lor şi din taina actului creaţiei. Am văzut şi tragedia, dar şi „comedia literaturii” (din cartea lui Nichita Danilov „Portrete fără ramă”, Bucureşti, 2012)

Într-un editorial din România literară, Nicolae Manolescu scria recent despre „portretul generaţiei 1980 la maturitate”, remarcând în primul rând pe Traian Coşovei, Gabriel Chifu, Mircea Cărtărescu, Nichita Danilov, Liviu Ioan Stoiciu, Mariana Marin şi Marta Petreu. Îşi amintea cum „deseori câte o pleoapă, dacă nu amândouă, a căzut peste ochiul criticii”, împiedicând-o să vadă lucruri evidente în ceea ce-i priveşte pe optzecişti. Dar cum văd înşişi optzeciştii universul literar românesc al vremii?

Sindroame noi, portrete noi

„Portretele” lui Nichita Danilov completează galeria inaugurată de autor prin cartea de eseuri „Apocalipsa de carton” şi cea de pamflete „Urechea de cârpă”. Unele au aşteptat, fără ramă, să li se aplice un ultim tuşeu: pare că maestrul niciodată nu s-ar sătura să-l portretizeze pe Matei Vişniec, cel care „are şansa să devină reper european”, pe Şerban Foarţă, „singurul poet cu adevărat postmodernist de la noi”, sau pe Mihai Ursachi, poetul care sfida gustul comun prin comportamentul său „neverosimil, teatral”. Alte portrete au îmbogăţit galeria actanţilor postcomunismului românesc: Silviu Brucan, Răzvan Teodorescu, Petre Roman, Ion Cristoiu şi alţi fesenişti veniţi din iadul roşu sunt eclipsaţi acum de personaje din noul tip de Diabolo, cu papion, cu chipul mereu surâzător, cu morgă academică. Fulminante cariere cu rădăcini în trecutul de informator. Spovedanii false (Sorin Antohi) care duc „în derizoriu modelul confesiunii publice a lui Al. Paleologu”. Logică diavolească de tipul: „Turnându-vă, v-am făcut să vă simţiţi martiri! Mi-am luat pe umeri crucea delaţiunii!”. Toate acestea anunţă o schimbare profundă în psihologia omului.

„Portretele fără ramă” se dezvoltă din cronici literare, comentarii de carte şi meditaţii asupra problemelor vieţii literare. În universul acestei cărţi intră colegi de generaţie de la Bucureşti, Iaşi, Piatra Neamţ, Braşov, Craiova; onirici, sexualişti sau fracturişti nouzecişti şi basarabeni din diferite generaţii de scriitori. Deşi autorul descrie cu simpatie atmosfera festinelor literare şi viaţa de boemă a unor scriitori, descoperim în poetul şi prozatorul Nichita Danilov un critic extrem de exigent al comportamentului şi al operei literare a celor portretizaţi. Ultima tuşă este a unui adevărat istoric literar. Citiţi ce scrie despre Florin Iaru, „opusul lui Mircea Cărtărescu”, şi veţi verifica în timp valabilitatea judecăţilor lui N. Danilov despre colegii săi de generaţie. Am văzut efectul criticilor sale la adresa lui Mircea Cărtărescu şi H.R. Patapievici, detractori ai lui Eminescu pe banii ICR-ului: anul acesta, la 15 ianuarie, Mircea Cărtărescu se căznea, la TVR, să vorbească altfel despre Eminescu, pentru a-şi repara imaginea şifonată.

Reflecţiile mai vechi despre eminescianism şi caragialism sunt completate în noua carte cu cele despre proletcultism ca bază a pornocultismului. Cu 20 de ani în urmă, notele critice despre Iaşi şi Moldova şi despre „podul de flori” sunau mai dramatic decât la Mircea Eliade, un alt revoltat de lentoarea şi apatia moldovenească. Acum N. Danilov explorează realitatea de pe malul stâng al Prutului, găsind-o „mai vie, mai palpitantă”.

Scriitorul şi puterea

Prima parte a cărţii, intitulată „Impresii de marţi despre cenaclul de Luni etcaetera”, te introduce în Bucureştii anilor 80. Tânărul poet bucovinean Nichita Danilov, sosit cu trenul la ora 5, îşi face rugăciunile de dimineaţă în parcul Cişmigiu şi apoi ajunge la restaurantul de la Uniunea scriitorilor, unde plonjează imediat în cercul pe care l-a ales ştiind despre rivalitatea N. Manolescu – E. Simion.

Discuţiile din carte despre rivalitatea Nichita Stănescu-Nicolae Labiş, Virgil Mazilescu-Nichita Stănescu şi dintre Mircea Cărtărescu şi colegii săi de generaţie arată că acestea au apărut din cauza concesiilor făcute regimului de către „scriitorii umflaţi” pentru a beneficia de subvenţii, colaborări consistente la reviste literare şi deplasări peste hotare. Da, „trăiau cu toţii un mare frison roşu”, dar Virgil Mazilescu şi Cezar Ivănescu erau nişte anticomunişti vehemenţi. În capitolul „Câte ceva despre modul cum se făceau racolările” apare şi scriitorul Al. Ivasiuc, văzut de Al. Zub la închisoare „cu faţa transformată într-o masă de carne sângerândă”.

În ultima sa carte, „Celălalt Nichita”, autorul „Portretelor” caută nu numai cheile în care ar trebui decriptate elegiile stănesciene, ci abordează şi tema luptei cu demonul comunist al dictaturii. După ce a scris pamflete despre Adrian Păunescu, acum, Nichita Danilov trebuie să constate că C.T. Popescu îi pune alături pe Păunescu şi pe Nichita Stănescu, întrucât „amândoi au ales calea facilă şi înşelătoare a gloriei”. Dacă n-ar exista „Scrisurile” lui Paul Goma am găsi multe explicaţii pentru frângerea scriitorilor „sub vremi”.

În contrast cu unii dintre marii bărbaţi ai literelor române, scriitoarele se regăsesc în portrete de o mare frumuseţe. Mariana Marin, o „Marilyn Monroe a generaţiei optzeci”, Nora Iuga şi poeta Ileana Zubaşcu fac parte din nucleul dur al rezistenţei anticomuniste din Uniunea scriitorilor români.

În loc de postfaţă autorul îşi face un autoportret, scriind despre „modul său de-a fi, sau graniţa fluidă”. Strămoşii săi pe linie maternă sunt din satul intrat în istorie cu numele Fântâna Albă. Cine doreşte să afle cum este utilizat creator acest material biografic să citească romanul lui N. Danilov „Maşa şi extraterestrul”.

The following two tabs change content below.