OAMENI ŞI CĂRŢI // Poezia lui Eminescu, o icoană a fiinţei

„Şi dacă ochii ce-am iubit / N-or fi de viaţă plini, / Tu mă priveşte liniştit / Cu stinsele lumini”

Intrigată de o afirmaţie despre gnosticul creştin, care „vede abis înalt” (nu abis adânc), am recitit zilele acestea cartea Svetlanei Paleologu Matta „Eminescu şi abisul ontologic”, Timişoara, ed. Augusta, 2007. O carte extraordinară despre Eminescu şi despre poezie în general. Reţin din ea că „Lipsa de apărare a fost factorul esenţial al vieţii sale”.

Filozoful italian Antonio d’Augenti observa că „prin transformarea abisului în orizont geniul eminescian este o unicitate în poezie”. S. Paleologu Matta arată cu recunoştinţă că eseul ei datorează filozofului această viziune fundamentală, după care supune poemele eminesciene unei cercetări specifice, într-un sens filozofice.

Existentul are două sensuri: fenomenal şi numenal (al fiinţei). După ce în „Scrisoarea I” făcea paşi înapoi („la-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă”) spre ceea ce Eliade numea „matricea Fiinţei”, Eminescu punea o întrebare retorică: „au nu sunt toate-nvelitori / fiinţei ce nu moare?”

Este citat Octavian Vuia, care găseşte că „întreaga viziune a poeziei eminesciene este o icoană a fiinţei”.

Fiinţa se dezvăluie parţial şi repede se ascunde

S. Paleologu Matta constată că Eminescu, „primul şi unicul care a realizat în cadrul istoric al spaţiului românesc dimensiunea ontologică”, datora aceasta „capacităţii lui fenomenale de lectură, semănând cu o expediţie militară”, care-l împingea în „nemargini de gândire”. Întâlnirea cu filozofia lui Kant a fost decisivă, dar poetul căuta să înţeleagă până-n străfunduri fiinţa umană (mai ales pe român) şi ca platonician. „Începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti / Şi suind în susul scării pân-la frunţile crăieşti, / De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi, / Făr-a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi.” Cum observa şi George Munteanu, Eminescu era conştient că poate nimeni după el nu va mai putea rosti adevăruri care vizau poporul român. „Să fii redus la limita subzistenţei, să te prigonească împrejurările până la nimicire, să nu te ştii vinovat de nimic şi cu toate acestea să nu dezertezi de la chemarea destinului ce ai înţeles că ţi s-a dat – iată condiţia dintotdeauna a omului tragic”.

Autoarea consideră că, în ciuda aparenţelor, „Eminescu a fost un poet hermetic”. Dar a întrevăzut „deschisul”, un cuvânt poetic şi filozofic pentru „Fiinţă”, care, datorită afectivităţii, „se dezvăluie parţial şi repede se ascunde iar”. Uneori se ascunde în moarte.

În acest eseu se arată mai clar cum un eveniment trăit la vârsta de 16 ani – moartea unei fete din Ipoteşti – generează deschideri spre lumea de dincolo. Moartea iubitei pe care poetul n-a vrut să o îngroape în uitare, a însemnat pentru el „o experienţă câştigată în sensul unei mutaţii care face ca lumea să se deschidă unui suflu rece, lucrurile să-şi piardă conturul clar în favoarea unei esenţe invizibile”. Eminescu înţelege lucrurile în totalitatea lor, viaţa de aici şi cea de dincolo. Astfel se produce „o deschidere, al cărei orizont rămâne aproape de neînţeles fără ajutorul ontologiei moderne, care gândeşte existentul în totalitatea lui”.

Chiar dacă lumina ochilor ei s-a stins demult, poetul se ştie privit de iubita moartă: „Şi dacă ochii ce-am iubit / N-or fi de viaţă plini, / Tu mă priveşte liniştit / Cu stinsele lumini”. Este strofa care te face să înţelegi ce avea în vedere Eminescu atunci când cerea „iubire vecinică”.

Estera seducătoare de la Nistru

Iubirea lui Eminescu învie morţii – aşa credeam în adolescenţă, citind ediţia Eminescu în 4 volume îngrijită de Lazăr Ciobanu. Ca basarabeni, preferam poemul „Strigoii” mult înainte de „Luceafărul”.

În teatrul nostru fără scenă de la internatul din Zărneşti jucam rolul reginei dunărene, care, „printre sfetnici vechi de zile”, apărea pe malul Nistrului în faţa lui Arald cuceritorul. Nu cunoşteam arta seducţiei practicată de Estera biblică; acum constat că Maria, Estera eminesciană, o eclipsa cu a ei „gură deschisă pentru sfadă”: „Eu vin la tine, rege, să cer pe-Arald al meu!”. „Strigoii” însemna împăcarea din chiar miezul conflictului, iubire vecinică – nu sexualitate goală, regăsire în ţara morţilor ca în cotidianul lumii albe: eram adolescenţii care nu mai aveau nevoie de Shakespeare.

Atunci, organizând „decorul”, am observat că pentru Eminescu lumea de dincolo e deschisă: Arald găseşte la intrare doar un bătrân cu barba până-n pământ. „Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit!” Moşneagul îşi ridică genele cu cârja, îi deschide poarta prăbuşită: niciun hotar, nicio coborâre. Or, „ce este totalitatea existenţei dacă nu un orizont nedeterminat în care se anticipează şi legea morţii?”, scrie S. Paleologu Matta.

Nina NEGRU

 

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău