OAMENI ŞI CĂRŢI // Orice literă a ta 31 august ca prilej de reflecţie

Vladimir Beşleagă

Antonio Bonfini, scriitor și istoriograf la curtea regelui Matia Corvin, scria în secolul al XV-lea despre români: „Înecaţi sub valuri de barbari, ei totuși mai exală limba română, și ca să nu o părăsească niciodată, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieții, cât a limbii lor”.

Aș vrea să ne amintim azi de oameni și cărți care au adus victoria din 31 august 1989. Grigore Vieru nu scria întâmplător: „Orice literă a ta/ ca pe ochii mamei mele/ tainic o sărut”. Ar trebui să lărgim noțiunea de martiriu pentru ca ea să cuprindă și suferințele celor care au luptat poate decenii întregi pentru reabilitarea unei litere.

Victoria numită „Ж cu pălărie”

După instalarea puterii sovietice, în Basarabia a fost interzis „G” și înlocuit cu „J”. Litera arăta așa: Ж. Părea grasă și plină de crenji, iar pronunțarea ei frecventă producea un fel de vâjâit lipsit de enerjie.

Nu te șochează când un țăran pronunță „jer”, „jenunchi”, „jinjie”, „jeam”, „jin”, „jeamăt”, „jingaș”, „cojeamite”, „fuji de-aiși!”. Dar de ce și la școală tot așa? Doar la școală înveți carte! Eu am început cu „jeantă”, „jenul feminin” și „jenul masculin”, „jerundiu”, „jenitiv”, „jeografie” și „jeometrie”. Oameni de cultură și savanți scriau în presă și în cărțile editate „jeniu”, „jenetică”, „jeneral”, „jenealogie”, „jeneză”, „jeocentric”, „jeți”, „jeneros”, „jestiune”, „bujet”, „cujet” etc.

„Jelozia, jelosul” se confundau cu „jelea” și „jelitul”; „jeluirea” unei bucăți de lemn se confunda cu „jelui-m-aș… și n-am cui”.

Cine ne-a scos din această trajic-ridicolă etapă de descreștere a limbii române între Prut și Nistru? În 1961 apare o broșură intitulată „Cultivarea limbii”, coordonator fiind Nicolae Corlăteanu, directorul Institutului de Limbă și Literatură al Academiei de Științe. Era o sincronizare prudentă cu o culegere similară apărută la ruși sub îngrijirea lui V. V. Vinogradov, „Вопросы культуры русской речи”. La noi a ajuns la ediția a XI-a, după care Corlăteanu a fost scărmănat de Ivan Ivanîci Bodiul atât de tare, încât a zburat din scaunul de director al institutului, după cum povestea profesorul Anatol Ciobanu.

Demisia lui Corlăteanu a fost prețul pentru revenirea la „G”-ul normal, aducător de energie. Ca o concesie făcută „naționaliștilor”, apare litera Ж cu pălărie care se pronunța „Gi” (pălăria semăna cu cea a lui Й –i scurt). Părinții mei erau îngrijorați că la lucrări de control voi uita să pun pălăria, economicoșii protestau că se cheltuiesc prea mulți bani pentru tipăritul lui Ж cu pălărie, iar problema adevărată era că, pierzând noi simțul limbii, am prins a-l scrie cu „jenerozitate” pe Ж cu pălărie, încât și astăzi exagerăm cu „G”-ul. N-auzi cum spun unii: „nu mă dogeni”, „mi-e genă”, „forgerie”, „ginduiesc”, „păiangen”, „lengerie”?

Muzeul Literaturii, în 1988–1989

Muzeul se afla în Casa scriitorilor și avea un fond de 65.000 de cărți, manuscrise, înregistrări și publicații seriale, când s-a început mișcarea pentru oficializarea limbii române în RSSM. Eram șefa Secției literatură veche și îmi amintesc ce sală arhiplină și ce ecou a avut simpozionul organizat de noi în 1988 pentru marcarea a 300 de ani de la traducerea și tipărirea Bibliei de la București, un monument al limbii române la care au lucrat cărturari din toate provinciile istorice românești. A fost ca o binecuvântare pentru ce avea să urmeze.

Dacă nu ar fi fost director al muzeului V. Beșleagă, nu știu cum am fi participat la campania de lămurire „Ce vor scriitorii?” și la colectarea semnăturilor de la populația care dorea schimbarea limbii oficiale și alfabet latin. Pentru absență de trei ore de la serviciu puteau să te concedieze; dacă plecai de capul tău, prin sate puteai să intri în vreo casă din care să nu mai ieși. Noi ne deplasam ca să aducem semnături (cu sacul), dar împuterniciți cu misiunea oficială de a culege folclor sau pentru a însoți și prezenta expoziții itinerante prin raioane. În acea perioadă, cei doi scriitori care dădeau măsura cinstei și conștiinței naționale a Transnistriei, Alexei Marinat și Vladimir Beșleagă, au rostit şi au scris primii: „Acum sau niciodată!”, „Nici un pas înapoi!”. Cât de mult m-au durut atacurile din „Flux” la adresa dlui Beșleagă.

Nu s-a scris prea mult despre prețul plătit de muzeu pentru implicarea activă în evenimente a unora din cei 33 de angajați: în 1990, un alt director, frontist, îi concediază ca pe niște gunoaie. Sunt restabiliți în funcții de judecătorul Șușu și procurorul Serbinov, dar vine următoarea lovitură: odată cu muzeul „Kotovski” este desființat și Muzeul Literaturii „D. Cantemir”. Iar deasupra tuturora se instalează pe câțiva ani doi inspectori: Kelin și încă unul (de la Secu?), să controleze fondul, urmărind cu degetul pe inventare „cărți bisericești/ ne-nțelese de norod”. Ой, как больно, ой, как больно.

Nina Negru

 

The following two tabs change content below.