OAMENI ŞI CĂRŢI // Nichita Danilov. Ambasadorul invizibil

Motto-ul unu la romanul apărut la Polirom în 2010:

„Cât timp un singur fir de nisip / Se va împotrivi deşertului,

Cât timp un singur strop de apă / Se va împotrivi mării,

Fiii lui Satan vor stăpâni pământul…”

Lângă celebrul turn Shelly, clădit pe ţărmul Atlanticului din caroseriile unor maşini uzate sau avariate, ziaristul rus Evgheni Lein, poet şi, un timp, ambasador interimar, povesteşte unui prieten de la Iaşi cele şase părţi (tablouri) ale romanului „Ambasadorul invizibil”. Este una din remarcabilele apariţii ale prozei româneşti din ultimii ani şi cel mai bun roman al poetului Nichita Danilov.

În acest roman nu doar cei vii se întremănâncă, ci sunt consumaţi şi morţii. Cadavrele sunt cele care asigură continuitatea vieţii şi acţiunii, împletindu-se ca anghilele sau ţiparii lungi în firul care leagă cele şase povestiri.

Ne devorăm unii pe alţii

Personaje decedate în al doilea tablou reapar în următorul sau la curtea cu sosii a preşedintelui din cartea a treia. Lenin cu turban în loc de şapcă. Ţareviciul Alexei se cuibăreşte în viitorul călugăr Alexei, musafirul permanent al ambasadorului, dar şi în cel care i-a provocat moartea, Lenin: „Eu, Alexei, stăteam acolo…”, martor ocular la crimele bolşevicilor. Alexei mai stătea şi în Lavinius, fiul care a refuzat să mănânce carnea mamei sale în timpul foametei din Rusia. Toţi aceşti Alexei metamorfozaţi au ajuns hrană câinilor.

Carnea devine simplă hrană pentru altă carne. Anghilele fraţilor Leons şi Briedis se hrănesc din cadavrul tatălui lor înecat. Secta scopiţilor, cu incredibila ei abilitate pentru ingineriile financiare, se îmbogăţeşte vânzând sicriele şi costumele morţilor deshumaţi, dar ciopârţeşte şi trupuri. În „Blestemul Casei Romanovilor”, familia ţarului este devorată de anghile după exterminarea ei la Ekaterinburg. Dar numai până aici cu nevinovatele anghile.

Când este vorba de revoluţia franceză şi cea rusă, parcă-l vezi pe tânărul din poezia lui Danilov „Ghilotina” scriind atent în registrul mare şi verde despre abatorul de miei din faţa lui.

Moara roşie

Locomotiva revoluţiei bolşevice are nevoie de cadavre: moara roşie cu aripi mari de sânge înlocuieşte ghilotina, dar moara are aceeaşi deviză ca la 1789: cu maţele ultimului cleric vom strangula ultimul împărat. Vladimir Ilici a aflat dintr-o telegramă ideea frumoasă cu moara, constatând de la un timp că aripile ei se-nvârteau în gol.

În cartea a treia, mişcările ritualice ale lui Letinski în jurul unei urne cu cenuşa părinţilor aminteşte de povestea celui care a mâncat-o cu linguriţa pe iubita incinerată Zaraza. În finalul acestui roman despre bolile spirituale ale Rusiei, mama îşi îndeamnă fiii să o consume în timpul foametei. Montevidius se hrăneşte din carnea ei făcută răcituri şi crede că pe tavan se adăposteşte spiritul său care luase înfăţişarea pruncului Iisus. Mama singură l-a învăţat că trăim spre a fi hrană celorlalţi, iar fiul considera carnea ei sfântă. Multe pagini din roman par a fi scoase din arhive. Unele cazuri de canibalism din anii foametei au fost constatate şi la noi, comise chiar la îndemnul sovietului sătesc.

Cel mai interesant mort este românul Agaton de la Odesa. După o viaţă chinuită, moartea lui Agaton constituie începutul unui nou coşmar, o nouă batjocură a trupului. Priveghiul şi prohodul lui le impresionează pe rudele din România venite la înmormântare. Degeaba ne supărăm când suntem numiţi „bolşevici”. Danilov îl lasă pe Lein să recunoască participarea sa la barbaria din acel apartament unde nişte bolşevici îl batjocoresc pe prietenul său mort şi apoi, la prohod, îl desconsideră şi pe preot prin ţinuta lor (ţopăiau prin cameră în maiou şi chiloţi). Şi Marin Preda surprindea lucruri esenţiale despre bolşevism în romanul său „Cel mai iubit”…

„Am dărâmat a treia Romă înainte de a o clădi”, îi reproşează adversarii lui Nikon, patriarhul reformator. În muzeul de ceară al preşedintelui, patriarhul recunoaşte cu capul în pământ că a ars cărţile ca să le curăţe de greşeli, a smuls limbile, a tăiat mâna dreaptă, a ars zeci de mii de copii. De ce n-aţi avut răbdare ca timpul să lucreze pentru voi, îl întreabă preşedintele atotştiutor. Nu este chiar atât de uşor să răspunzi la această întrebare.

Nina Negru