OAMENI ŞI CĂRŢI // Moartea este o uşă deschisă în veşnicie

Antonie de Suroj„Moartea este singura uşă prin care intrăm în comuniune cu Dumnezeu” (Din cartea mitropolitului Antonie de Suroj Mai aproape de Hristos. Spovedania şi iertarea. Iaşi: Doxologia, 2014).

Născut în Elveţia, viitorul mitropolit Antonie (Bloom) de Suroj (1914-2003) era nepotul compozitorului Al. Scriabin şi fiu al unui diplomat rus, care după revoluţia din 1917 s-a stabilit în Franţa şi a ales să fie muncitor necalificat. „Şi-a asumat partea de responsabilitate în legătură cu evenimentele tragice ce s-au desfăşurat în Rusia”, afirma fiul său într-un interviu. De la el a auzit Antonie cuvinte ca acestea: „Nu uita niciodată că interesează mai puţin faptul de a fi viu sau mort. Ceea ce contează este lucrul pentru care trăieşti şi pentru care eşti gata să mori”. Nu ştiu dacă acest sfat a contat la fel ca în cazul lui N. Steinhardt, care a avut de asemenea un tată extraordinar.

Antonie se considera un „prea rus” emigrat, care nu aparţine total Rusiei. Creştinii din anturajul său din Marea Britanie l-au bănuit că a lucrat totuşi pentru Rusia, în anii celui de-al Doilea Război Mondial. Librăriile Bisericii Ortodoxe Ruse din R.Moldova sunt invadate de incitantele lui scrieri în limba rusă.

Oare ştim să ne rugăm şi să ne mărturisim păcatele?

„Şcoala rugăciunii”este una din cărţile mitropolitului Antonie de Suroj traduse în română imediat după 1990 de actualul mitropolit al Olteniei Irineu Popa. Se adresează celor care nu conştientizează că recitarea rugăciunilor este doar o aparenţă de rugăciune şi m-a impresionat prin îndemnul „Deprindeţi-vă să stăpâniţi timpul! Menţineţi-vă în prezent în faţa lui Dumnezeu, în tăcere sau în dialog”. Pe câţi i-a şocat Mircea Eliade, istoric şi filozof al religiilor, cu afirmaţia: „Acesta e păcatul nostru cel mai mare, că nu putem trăi în prezent: numai sfinţii trăiesc în prezent”! Această exigenţă, reclamată de întâlnirea cu Dumnezeu aici şi acum, trebuie avută în vedere când citim rânduri nu mai puţin şocante la mitropolitul de Suroj: „Nu se poate glumi cu rugăciunea… Rugăciunea este o călătorie primejdioasă şi noi putem să o începem fără să ne dăm seama de risc”.

În cartea despre spovedanie şi iertare, tradusă de Dragoş Dâscă şi apărută recent la Iaşi, arhiereul rus continuă în acelaşi stil, nuanţând lucruri legate de Sfintele Taine practicate cel mai des: Spovedania şi Împărtăşania.

Cartea conţine un excurs în istoria spovedaniei din primele secole creştine, pentru a se înţelege de ce s-a renunţat la spovedania publică şi cum s-a ajuns la practica modernă a spovedaniei private: nu mai exista comunitatea creştină capabilă să asculte cu cucernicie, compătimire şi inimă înfrântă mărturisirea publică a cuiva. Sf. Ioan Gură de Aur a fost primul care şi-a luat responsabilitatea comunităţii, primind singur mărturisirea păcatelor. Motivele spovedaniei publice erau la început apostazia, uciderea şi adulterul. Mircea Eliade făcea observaţii foarte interesante în „Lucrurile de taină” (Bucureşti, 1995) referitor la ceea ce omul modern mărturiseşte public şi ceea ce ascunde cu grijă.

Din capitolul ce cuprinde răspunsuri date tinerilor care participau la discuţii cu mitropolitul, pot învăţa, şi preoţii şi mirenii, cum să ne spovedim, cum să nu ne amestecăm în spovedania copiilor şi cum cele două Sfinte Taine se întrepătrund cu folos pentru creştin. Antonie de Suroj dă exemple care arată că iertarea este un proces dificil, care poate dura mult timp. Nu trebuie să afirmăm, superficial, că am iertat tot, ca să putem fi „admişi” la spovedanie şi împărtăşanie. Pentru ca un om grav rănit să poată ierta, este de trebuinţă ca „un întreg segment al vieţii sale să fie vindecat”.

ips-antonie-bloom-mitropolit-de-surojOmul nu poate dobândi viaţa veşnică prin mijloace proprii

Putem găsi în această carte şi rânduri prin care ierarhul se adresează celor care neglijează Biserica sub pretext că ei discută singuri cu Dumnezeu: „Este uneori foarte riscant să ceri sfat lui Dumnezeu. Trebuie să fii pregătit să faci totul: pe de o parte, să pui în faptă sfatul şi pe de altă parte, să nu-ţi primeşti gândurile prea uşor ca fiind „insuflate de Dumnezeu”.

În sfârşit şi un răspuns dat celor care cred că omul trebuie să fie conştient şi matur atunci când se botează. Mitropolitul Antonie Bloom considera că oamenii, indiferent de vârstă, nu ştiu ce se întâmplă cu ei atunci când sunt botezaţi. Aceasta este ceva ce înţelegi de-abia după ce te-ai botezat, din experienţă. Întâlnirea cu Dumnezeu nu se săvârşeşte prin minte, nici măcar prin voinţă. Se săvârşeşte în profunzimile omului, deci „putem boteza copiii la vârstă fragedă, fiindcă darul lui Dumnezeu va atinge acele profunzimi unde nu vor ajunge vreodată explicaţiile”.

The following two tabs change content below.