OAMENI ŞI CĂRŢI // Milan Kundera: Nemurirea… cea de toate zilele

Bettina, tânăra îndrăgostită de poetul Goethe, nu luptă pentru dragoste, ci pentru nemurire

Singura carte a lui Milan Kundera citită (de o singură persoană) în timpul anchetei naţionale din 2008, era „Le livre du rire et de l’oubli”. Tamina este mare eroină de roman, dar nici Agnes din „Nemurirea” nu trebuie scăpată din vedere. Ambele romane sunt făcute din bucăţi-nuvele sudate de un gând, de creşterea impetuoasă a unui motiv, ca în „Boléro”-ul lui Ravel. Cuvântul „nemurire” nu are în roman conotaţiile creştine despre viaţa veşnică: e vorba de nemurirea pământească a celor ce rămân după moarte în amintirea posterităţii. Aceştia sunt de regulă scriitorii, dar – precizează Kundera – „conducătorii de oşti sunt mai nemuritori, aşa că, pe bună dreptate, Napoleon îl interoghează pe Goethe, şi nu invers”.

Imagologia şi nemurirea caraghioasă

În ambele romane prozatorul ceh găseşte o modalitate de a-i resuscita pe scriitorii clasici, transformându-i în personaje. În „Nemurirea” Hemingway este cel care întreabă: „Câţi ani ai dta post-mortem, dragă Iohann?” „156”, răspunde Goethe. „Şi tot n-ai învăţat să fii mort, să savurezi voluptatea nefiinţei totale?” Goethe: „Nu-i exclus ca într-un anumit sens cărţile noastre să fie nemuritoare. Noi însă nu”. Hemingway protestează cu amărăciune: „Probabil cărţile noastre vor înceta în curând să mai fie citite. Dar despre viaţa dumitale, până la cele mai mici amănunte, oamenii nu vor înceta niciodată să sporovăiască”.

Într-adevăr, dragi cititori, oare putem face abstracţie de cele scrise despre Goethe de T. Mann în „Lotte la Weimar”?

Kundera (prin personajul Paul) leagă problema nemuririi de cea a imagologiei şi jurnalismului. „Cu cinismul lor radical imagologii au dezvăluit că eul nostru este o simplă aparenţă insesizabilă. Unica realitate uşor sesizabilă şi descriptibilă e imaginea noastră în ochii altora… Şi partea proastă este că nu suntem stăpânii acestei imagini. E de ajuns să apară o formulă răuvoitoare, ca să te transforme pentru totdeauna într-o caricatură lamentabilă, ce determină şi caracterul nemuririi”. Aparatul de fotografiat, camera de filmat îţi pot asigura o nemurire caraghioasă. Dar cel mai periculos este totuşi cuvântul: încearcă să-ţi schimbi imaginea după un zvon lansat de securitate precum că ai fi nebun.

Gesturi care ne iau în stăpânire

În această carte un număr de gesturi nemuritoare iau în stăpânire rânduri de oameni de-a lungul secolelor. Chiar de la prima pagină te farmecă un gest trimis de un corp feminin aflat în afara vârstei – Agnes. Cu intermitenţe, alte personaje feminine din roman repetă acelaşi gest de invitare într-un viitor îndoielnic: îşi întorc din mers capul şi, zâmbind, îşi saltă braţul în sus cu voioşie.

Înverşunata Bettina e stăpânită de un alt gest: braţele întinse înainte cu o mişcare zvâcnită, dar totodată elegantă. Bettina, tânăra îndrăgostită de poetul Goethe (care are 62 de ani şi niciun dinte), nu luptă pentru dragoste (Goethe o iubise pe mama ei), ci pentru nemurire. Goethe la rândul său îşi perfecţionase mecanismul gesturilor şi al reacţiilor seductive, iar de la un timp slăbea ca să nu intre pântecos în nemurire.

Gesturile nu sunt considerate de Kundera „proprietatea unui individ, nici creaţia lui. Gesturile se servesc de noi, care suntem instrumentele, întruchiparea lor”. Acesta este motivul, complementar celui al imaginii.

Sub raza ochiului protector

Iubirea, cu toată suita ei de gesturi involuntare, este căutată cu disperare de intelectualii anticomunişti, de artistul ratat Rubens, de toţi naufragiaţii din cărţile lui Kundera. Neavând niciun rost efortul de a-şi face o imagine simpatică în ochii societăţii, ei şi-o urmăresc îngrijoraţi pe cea din ochii persoanei iubite. În romanul „Identitatea” cel care iese din raza ochiului protector uită cine este. De regulă, însă, la Kundera imaginea nu este creaţia unui om iubit; cei mai mulţi simt că nu se pot confunda cu ea şi se despart de ea, pornind în direcţia opusă.

Mirec (din „Le livre du rire et de l’oubli”), unul din intelectualii care a suferit după 1968, îi spune fostei sale iubite că este urmărit de poliţia secretă. Din replica ei ucigaşă – „Tout le monde te persecute?!” – află că i-a făurit o imagine în colaborare cu securitatea.

Deşi pomeneşte în romane de cei 120 de mii de conaţionali care au părăsit ţara şi de cei 500 de mii de intelectuali ajunşi după 1968 şoferi, Kundera nu scrie proză politică aşa cum au făcut-o alţi disidenţi. F. Ricard consideră că opera cea mai dură a lui Kundera este scrisă împotriva poeziei şi se numeşte „Viaţa e în altă parte”.

Nina Negru