OAMENI ŞI CĂRŢI // Memoria culturală şi falsele adecvări

(lecturi de Ziua Culturii Române)

Nina Negru

„Vânătoarea de simboluri” de Florica Elena Laurenţiu este un eseu despre memoria culturală românească, precedat de cărţi care arată că autoarea este preocupată de antropologie, folclor, religie, istoria geto-dacilor: „Privirea lui Orfeu sau puterea descântecului”, „O carte a morţilor la români”.

F.E.Laurenţiu scrie despre „arhitectura memoriei culturale”, care nu este operă împlinită, ci o realitate omenească vulnerabilă, imperfectă, şi totuşi un mod de a clădi lumea culturală. La noi ea s-a închegat în coordonate profunde, autoarea subliniind că etnogeneza românilor a fost şi un proces al naşterii în creştinism.

Fiind şi cercetător de teren al tradiţiilor populare româneşti, F.E.Laurenţiu înregistrează informaţii autentice şi analizează din perspectiva antropologiei cultural-cognitive modelele şi orientările social-politice impuse de regimul comunist după 1944? Aceste schimbări de paradigmă sunt considerate de ea „şocuri repetate şi uriaşe, într-un ritm pe care comunităţile nu puteau să-l integreze fără să se resimtă”. A existat o profunda neconcordanţă a lor cu memoria culturală specifică identitară.

Cum lecturăm realitatea?

F.E.Laurenţiu ne pune în faţă o problemă ce ţine de lectura realităţii, care ar putea rămâne în afara sensurilor pe care generaţii succesive le confereau întregului existent. Omul nu s-a putut sustrage modelelor impuse, deşi iniţial a reacţionat, s-a opus. Falsele adecvări cu care s-a resemnat sub presiunea instituţiilor l-au scos din coordonatele tradiţionale ale memoriei culturale. Din cauza acestor neconcordanţe profunde şi a traumelor repetate, societatea românească a căzut însă în indiferentism şi credulitate. Patrologul Cristian Bădiliţă punea diagnosticul de „popor acedic”, un termen din vocabularul Sfinţilor Părinţi. F.E.Laurenţiu arată cum, prin pauperizare, absenţă de referinţe clare şi haos cultural, românii devin receptivi la orice „modalitate de refuzare a realităţii, la orice cale de evadare şi de sustragere din experienţă”.

Să ne oprim la unul din factorii de agresare a acestei memorii culturale colective: magia mediatizată, care duce la învrăjitorirea mentalităţilor şi comportamentelor sociale” în aşa hal, încât în Occident se scrie deja despre „dezvrăjirea lumii”. În ce constă vânătoarea de simboluri? Practica vrăjitorească se prezintă pe sine ca fiind compatibilă cu religia, în acest scop preluând simbolurile din patrimoniul cultural tradiţional. Deşi „magia este absenţa ideii de Dumnezeu personal şi expresia unui panteism orb” (D. Stăniloae), vrăjitorii preiau cele mai importante simboluri creştine: crucea, icoana, Biblia, aghiazma, lumânarea, busuiocul, şi imită unele Sfinte Taine. Autoarea analizează şi incursiunile vrăjitorilor în sistemele populare de reprezentări, simbolurile vânate fiind ursitoarea, soarta, zâna şi altele.

De ce nu trebuie mediatizată profesoara J. K. Rowling?

În capitolul „De la ghioc la internet” autoarea arată cum magicienii renunţă treptat la paradigmele oferite de patrimoniul arhaic rural pentru a se adapta la comunicarea informaţională. Mediatizarea lor duce la infantilizarea şi primitivizarea culturilor contemporane, la haos cognitiv şi cultural. Acum elementul major al mentalităţii nu mai e memoria culturală, remarcă autoarea, ci memoria de act, de eveniment. Viaţa spirituală degenerează în superstiţii şi practici oculte şi necanonice chiar în spaţiul liturgic.

Tragic, dureros, dar asta este: descreştinarea şi subcultura încep cu desimbolizarea simbolurilor; cele vechi îşi pierd înţelesul, sunt înlocuite. „Dimensiunea de semnificare va căuta nu sensuri, ci pretexte de intervenţie, iar simbolurile vor fi utilizate ca locuri de reacţie imediată, brutală”, în loc să fie un reper constructiv şi orientativ.

Concluziile vin spre finalul eseului ca un duş rece: „Marea miză a vrăjitoriei este absorbirea cultului, a credinţei creştine”, dar mai întâi ea se alătură credinţei şi cultului creştin ca şi cum ar fi complementară. „Destructurarea spiritualităţii (vrăjitoria) recurge la o altă strategie decât cea utilizată de teroarea comunistă, dar în tiparul lor profund cele două strategii se întâlnesc fără contradicţii majore. Sunt două feţe ale aceleiaşi monstruozităţi”. Şi totul sub egida unei libertăţi fără norme, cerute deseori de caste cultural-cognitive rupte de corpul social.

Vorbeam într-o librărie cu cineva care susţinea că şcoala de vrăjitori din „Harry Potter” nu face nimic rău şi prezicătoarele de pe paginile ziarelor sunt necesare. Nu ştiu cât de citită este cartea părintelui Rodion „Oameni şi demoni”, dar este de mare folos.

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău

Ultimele articole de Jurnal de Chișinău (vezi toate)