OAMENI ŞI CĂRŢI // Martin Walser despre obligaţia de a dispărea

Când cultura E & O ajunge la înflorire globală, 71% din populaţie încetează să mai citească sau nici nu începe

Finalul romanelor lui Martin Walser „Un cal hăituit” şi „Moartea unui critic” surprinde prin faptul că merge în răspăr cu aşteptările cititorului. În amândouă cazurile, după ce dispare un personaj detestat (în primul roman, un soţ fin-distructiv, în al doilea, un critic literar considerat groparul literaturii germane), toată lumea răsuflă uşurată. Şocul este întoarcerea lor subită. Personajele nici nu vor să-şi mascheze consternarea în legătură cu acest „bun deznodământ”.

Justificarea morţii

În romanul „Moartea unui critic” scriitorul Hans Lach este bănuit în legătură cu dispariţia unui coleg de breaslă. Se adună dovezi pentru a-i demonstra nevinovăţia, introducându-se în canavaua romanului noi şi noi personaje care spun adevărul despre mortul vinovat. O femeie nesfârşit de frumoasă şi puternică, Iulia Pelz, încearcă să-l protejeze pe Hans Lach prin argumentul că trebuie să existe şi ucigaşi nevinovaţi. Hans era un talent şi toţi admiteau că probabil nu a mai suportat şi l-a lichidat pe criticul André Ehrl-König, care macula literatura prin răsturnarea valorilor şi încurajarea nulităţilor (în cadrul îndrăgitului show de televiziune „La vorbitor”). Tuturor li se părea că sunt părtaşi la un act de dreptate, căci în 17 ani atâţia autori s-au sinucis ori n-au mai scris nimic după ce König i-a desfiinţat „La vorbitor” pe fondul muzicii festive a lui Handel.

Dovezile vinovăţiei lui Lach erau găsite în rânduri despre justificarea morţii din cărţile sale: „Să te bucuri de moartea unui om e un lucru care te exclude din comunitatea oamenilor. Să te întristezi de moartea unui om care nu a făcut decât rău, iată un lucru care te transformă într-un ins cu căluş în gură, într-un făţarnic, într-un anesteziat”.

S-a întors… ca pe la noi

Despre dispărutul Konig presa anunţă peste un timp că a revenit din castelul Syrgenstein, unde petrecuse luna mai cu iubita lui, în izolare voluptuoasă. De ce nu s-a temut că va fi sfâşiat de „aleasa haită a intelecătualilor gerămani” (redăm particularităţile de rostire ale criticului, aşa cum apar în traducerea lui Victor Scoradeţ)? Pentru că avea printre strămoşi victime ale Holocaustului şi pentru că în viaţa literară Vorbitorul exista ca exerciţiu al puterii. Aflându-se în castel, când a auzit în ce fel era „părelucrată” povestea lui de către mass-media (care informa cu regularitate despre asasinarea criticului), i-a venit ideea „să intăre în joc, să aştepăte, să lase povestea să se dezăvolte”. Celor care-l acuză că a dus de nas toată lumea el le răspunde cu seninătate că „aceasta este o piesă binevenită despre adevăr şi minciună în acătivitatea culăturală”.

Grandomanul König dăruise arhivei din Marbach un bust al său în bronz şi după ce tot el a rostit discursul despre sine, a tras pânza de pe bust spunându-le celor de faţă: „Nu vă fie frică, sunt eu.” (oare a citit acest roman Alexe Rău, directorul Bibliotecii Naţionale, care înmânând premiile naţionale Galex, parcă spune acelaşi lucru: „Nu vă fie frică, banii sunt de la minister, dar premiile poartă numele meu sacrosanct.”)

„Critorii” şi lectura

(o însemnare despre tradiţia de lectură ce va să vină)

Cărţile lui Konig din seria „Cum” – „Cum laud eu?”, „Cum desfiinţez?”, „Cum citesc?” – se integrează în mişcarea „omenirea nudă: cultura E & O”, ce entuziasmează milioanele din faţa ecranelor de televizor, care nu ştiu de existenţa artei celor 24 de litere (noţiunea de analfabetism funcţional îi cuprinde şi pe aceştia, care degeaba ştiu alfabetul).

Ce înseamnă cultura E & O (ejaculare şi orgasm, ca efect al literaturii)? Să rezumăm capitolul respectiv din roman. Prin cultura E & O criticii devin mai importanţi decât cei ce scriu. Când această cultură ajunge la înflorire globală, 71% din populaţie încetează să mai citească sau nici nu începe. Criticii, numiţi „critori”, în timpul unor lecturi publice, apar pe ecrane uriaşe pentru a suferi sau jubila prin reacţii ad litteram. Pe toate continentele apar menajerii de sticlă ce permit urmărirea suferinţelor de lectură ale celor patru Mari critori – Anghila, Maimuţa, Stridia şi Clitornostra. Publicul citeşte fără ajutorul literelor şi acordă premiul său pentru efect al literaturii doar primului dintre cei patru, care va demonstra E sau O în faţa aparatului de filmat.

Walser a avut de suferit din cauza acestui roman, şi de la critici, şi de la criticese.

Nina NEGRU

 

 

 

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău