OAMENI ŞI CĂRŢI // Lecturi transformante

Din sânul cărţii în însuşi sânul Raiului: Sf. Efrem Sirul

În prefaţa la ediţia în limba engleză din 1975 a operei lui Efrem Sirul, Robert Murray l-a numit „unicul teolog-poet de talia lui Dante”.

În 1998, la editura Deisis din Sibiu apare cartea profesorului Sebastian Brock despre Efrem Sirul. Mi-am amintit de ea în prima săptămână a Postului Mare, când rugăciunea de umilinţă a lui Efrem Sirul „Doamne şi stăpânul vieţii mele”, odată cu Canonul cel mare al Sf. Andrei Criteanul, ne pleacă dumnezeieştilor legi. Studiul introductiv l-a făcut Ioan I. Ică jr., care a tradus şi cele 15 „Imne despre Paradis” ale poetului sfânt, incluse în volum.

Cel mai mare poet al epocii patristice

Limba siriacă – limbă semitică, dialect al limbii aramaice vorbite de Iisus Hristos – se predă în cadrul departamentelor de studii orientale ale marilor universităţi occidentale şi americane. S. Brock, lider internaţional al studiilor siriace actuale, a fost profesor de aramaică şi siriacă la Oxford.

Drama actuală a Siriei ne face să rememorăm drama internă a creştinismului siriac, scindat în sec. V în trei comunităţi rivale: nestoriană, monofizită şi melchită. R. Murray explică această sfâşiere prin „individualismul spiritual centrifug şi ascetismul dominant al acestei tradiţii”. Ascetismul, defavorabil familiei, ar fi fost responsabil de lipsa de coeziune a societăţii, cu consecinţe tragice pentru destinul creştinilor sirieni, cei de azi ajunşi sub protectoratul ruşilor.

Două nume a fixat în memoria umanităţii tradiţia spirituală a Siriei creştine: Efrem Sirul şi Isaac Sirul, cei mai citiţi autori în mănăstirile româneşti. Efrem Sirul din Nisibis (307-373) actualmente Nuseybin din sud-estul Turciei, făcea parte dintr-un ordin laic, în care creştinii după botez luau asupra lor şi votul unei vieţi de înfrânare şi ascetism, trăită însă în mijlocul comunităţii creştine (neexistând monahism organizat). Ca şi Maria Egipteanca, deşi n-a primit învăţătură, a ajuns dintr-odată la asemenea cultură încât înţelegea cu uşurinţă subtilităţi ale filozofiei. Învăţatul Vasile cel Mare era uimit de aceasta, îl ştia deşi nu s-au văzut (cum se crede).

Catehet şi diacon, Sf. Efrem a scris 300 de mii de versuri. În 363, când cetatea Nisibis e predată persanilor, s-a stabilit la Edessa (acum Urfa, Turcia orientală), unde scrie Imnele, în ultimii zece de viaţă. I-am văzut într-o mănăstire din Grecia, cu deosebită emoţie, mâna care a scris imnele.

În sec. XVIII, este editat în original la Roma, în trei tomuri, de eruditul Assemani. Tot în trei tomuri se tipăreşte la măn. Neamţ între 1818-1823, tradus din greacă. Dar aceste piese nu se regăsesc în cele trei tomuri ale lui Assemani, precizează I. Ică jr. Efremul sirian e total diferit de cel grec.

Actualmente integrala operei siriace a Sf. Efrem este accesibilă în ediţie critică definitivă realizată în 1955-1979 de monahul benedictin D.E. Beck. Cei din spaţiul ortodox îl pot citi în versiuni moderne complete, în germană şi engleză. Mai ales cei care au absolvit o facultate de filologie şi nu ştiu despre acest mare poet…

Paradizologia efremiană

O paradigmă integratoare a creştinismului trebuie să cuprindă, după părerea profesorului S. Brock, toate trei filoanele tradiţiei creştine: pe cel grec, roman şi sirian, ultimul fiind caracterizat de acest „uz al poeziei ca prim vehicul pentru scrisul teologic profund”.

Sf. Efrem, scriitor reprezentativ pentru creştinismul semitic-asiatic în forma sa neelenizată, scrie despre Paradis cu totul altfel decât europenii. Paradizologia simbolică efremiană este după I. Ică jr. „realism încarnat, tipic semitic al viziunii paradiziace, departe de spiritualismul exegezelor alegorice similare din patristica elină şi de naturalismul istorist”. La Efrem Sirul, loc intermediar între pământ şi cer, loc luminat în care sufletele drepţilor aşteaptă învierea, Paradisul este eclipsat la creştinii occidentali de Purgatoriu, loc de suferinţă şi aşteptare a sufletelor între Iad şi Rai. Sf. Augustin a mai adăugat şi Infernul, despre care Geneza nu pomeneşte nimic.

Imnele lui Efrem Sirul ne familiarizează cu un Rai care-ţi vine în întâmpinare: „Înălţimea Raiului nu poate fi urcată/ de cei dinafară,

Dar înăuntru el se pleacă cu totul/ spre toţi cei care-l urcă”.

Despre cruce:

„Văzduhul nu va purta pasărea decât dacă aripile ei mărturisesc Crucea. Dar dacă pasărea îşi stânge aripile, neprimind astfel simbolul desfăşurat al Crucii, atunci nici văzduhul nu va primi pasărea”. Aşa umanitatea trebuie să-şi deschidă aripile credinţei, ca să supravieţuiască.

Efrem Sirul s-a rugat cu adevărat. Citiţi „Cele şapte plânsuri” ale sale – rugăciuni pentru fiecare zi a săptămânii – şi veţi vedea cum un poet pătrunde boleşniţele sufletului, de plesnesc de ruşine şi cele mai groase obraze.

Nina Negru

 

 

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău