„Pavilionul canceroşilor” de Al. Soljeniţîn

Pavilionul canceroşilor Book Cover Pavilionul canceroşilor
Alexandr Soljenițîn

Acțiunea are loc la doi ani după moartea lui Stalin, orientările politice fiind sursa unor discuții aprinse. Ca și cum nu ar fi fost de ajuns pedeapsa de a fi deportat într-un lagăr de concentrare, Oleg este supus la încercările cancerului. Alături de alți bolnavi, este internat în „Pavilionul 13”, un salon ce ascunde multe povești interesante de viață.

Oameni şi Cărţi // Lectura în „Pavilionul canceroşilor” de Al. Soljeniţîn
«Книги в печку совал и размышлял. А что ж я? Мукой своей и предательством не заслужил хоть немного мысли?» (Bibliotecarul Şulubin din romanul lui Al. Soljeniţîn «Раковый корпус»)

Romanul „Pavilionul canceroşilor”, care a luat Premiul Nobel pentru Literatură în 1970, este interesant şi ca test al personajelor la capitolul „lecturi”. Ce şi cum citeau oamenii sovietici la începutul anului 1955 într-un spital oncologic din Uzbekistan? Cititorii sunt majoritatea ruşi, „naţmenii” fiind consideraţi de noul venit în pavilion, Rusanov, «какие-то прибитые или нерусские». Uzbecii şi tătarii din roman nu citesc şi nu participă la discuţiile despre cărţi, iar unul care spune sub nasul lui rugăciuni este pus la punct cu dispreţuitorul „deranjezi, aksakalule!”

Это мерзкое, длинное слово «реа-би-ли-ти-ро-ван»

alexander-soljenitsin_36048_mIdeea principală a romanului o prinde cel care urmăreşte cum citesc gazeta „Pravda” două dintre personajele din pavilionul canceroşilor: bolnavul-activist Pavel Nicolaevici Rusanov şi bolnavul-„bandit” Oleg Kostoglotov (poreclit de activist şi „Gurămare”), exilatul „pe veci” în Kazahstan, după şapte ani de lagăr. Primul cere să i se aducă gazeta proaspătă, necitită de alţii, şi o descifrează ca unul care ştie codul, limbajul utilizat de partidul comunist în presă. Rusanov încremeneşte când citeşte «Сменили весь Верховный Суд» sau când constată într-o zi anume absenţa portretului lui Stalin, înlocuit cu un mic articol despre greşelile lui. Kostoglotov descifrează înainte de lectură, observând reacţiile activistului la cele citite. Simte astfel că va fi posibilă punerea pe tapet a problemei gulagului, pe care NKVD-iştii o vor lăsată baltă.

Personajele sunt încondeiate cu fineţe extraordinară; din te miri ce cuvinte, îţi dai seama de profunda ticăloşie a unuia şi de profunda nefericire a celuilalt. La cei doi inamici naturali spaimele provocate de cancer sunt eclipsate de cele ale fricii de răzbunarea victimelor (obsesia lui Rusanov) şi de pierderea sensului vieţii în cazul tratării bolii cu preţul renunţării la fericirea conjugală (obsesia lui Kostoglotov).

Nu vi-s cunoscute oare aceste argumente ale lui Rusanov împotriva reabilitării victimelor comunismului: «Они там привыкли, они там смирились, зачем же пускать их сюда, баламутить людям жизнь? Зачем возбуждaть мстительные чувства?» Alla, fiica activistului, care este sigură că va deveni membru al Uniunii Scriitorilor (scriitor pentru copii, în cel mai rău caz), gândeşte la fel: «Да вообще, как можно ворошить этот ад, не подумав о людях, кто тогда работал? Ведь о них-то надо было подумать! Как им перенести эти внезапные перемены? » Ce mare este grija faţă de călăi – să nu fie traumatizaţi cumva. Oare şi în rândurile victimelor comunismului există această solidarizare a generaţiei tinere? Nu, căci partidul a avut grijă ca „acestor ţânci să le rupă gâtul cât n-au făcut ochi”.

Lipsa totală de răspundere pentru crimele comise sub dictatura comunistă este asigurată prin lege. De asta este sigur Rusanov, omul de la Cadre, care nu se teme de nimic decât de faptul că victimele ar putea să-l prindă şi să-l bată. Dar cine a îndrăznit să-i bată ori să-i vâneze ca pe nazişti?

Tipuri de cititori

Bolnavii din pavilionul nr. 13 evadează în lectura cărţilor uitate într-un dulap din cabinetul unei asistente. Unii le ţin sub saltea în pauzele dintre lecturi, alţii – pe pervaz ori pe paturi. Cum în spital poate nimeri oricine, autorul trece în revistă toate tipurile de cititori, după criteriile de clasificare: viteza lecturii, tehnici de lectură, gradul de asimilare a celor citite etc.

Efrem Podduev, şoferul, a absolvit şcoala primară şi nişte cursuri acolo. Nu i-a plăcut niciodată să citească: n-a avut pregătirea necesară, nici mediul în care cartea să fie preţuită. Acest tip de cititor cuprinde o bună parte din persoanele care au învăţat alfabetul, dar nu le foloseşte la ceva. Fenomenul se numeşte analfabetism funcţional. Kostoglotov, care devorează cartea după ce în lagăr i-a fost interzisă, îi împinge lui Efrem una cu povestioare scurte. Ei bine, acest personaj analfabet funcţional se converteşte la lectură şi îşi cercetează conştiinţa înainte de moarte după discuţia pe marginea unei cărţi despre „Ce-l ţine pe om în viaţă? Iubirea”.

Rusanov nu citeşte cărţi la spital, iar în discuţii arată dispreţ pentru marii prozatori ruşi şi recomandă tuturor pe scriitorii sovietici Ostrovski sau Gorki. Un tânăr de 16 ani, Diomka, şi-a propus să citească toate cărţile care luau Premiul Stalin, câte 40 anual. Alţii – Vadim Zaţîrko şi „geologul” – vin cu cărţi de specialitate de acasă, intră ţinându-le subţioară, nu pierd timpul, învaţă. Mai pe scurt, atmosferă ca într-o sală de lectură. Doar pacientul-bibliotecar Şulubin trece tăcut pe lângă cărţi şi nu le atinge. El priveşte îndelung faţa oamenilor. Are un limbaj elevat şi idealuri înalte: l-a citit pe Soloviov, Mihailovski şi Kropotkin înainte să le ardă cărţile în sobă, conform indicaţiilor primite de sus.

Poporul sovietic citeşte cel mai mult

Când intră medici sau vizitatori, în pavilionul 13 se declanşează discuţii despre inutilitatea cărţii şi nesinceritatea autorilor. Deşi citesc mult, despre boala lor cumplită canceroşii nu au dreptul să ştie nimic. Oleg împrumută un manual de la asistenta Zoia şi află că medicii ascund de pacienţi consecinţele radioterapiei.

Cel mai cumplit diagnostic al acestei literaturi sovietice supraevaluate îl pune o femeie care din motiv de dosar este încadrată în personalul tehnic al spitalului. Elizaveta Anatolievna, cititoarea de cărţi franţuzeşti, întreabă indignată de ce despre blocada Leningradului este permis să se scrie, dar nu şi despre tragediile din anii precedenţi şi cei postbelici? „Când vom citi despre soţul meu, închis în lagăr? Peste 100 de ani?”

Soljeniţîn, care a scris „despre asta”, constata însă cu tristeţe că generaţia tânără nu-i citeşte cărțile. Nici măcar acest roman de dragoste cu final sfâşietor.

The following two tabs change content below.