OAMENI ŞI CĂRŢI // Istoria orală și memoria generațională

Memorialistica se situează în orizontul de așteptare a cititorilor basarabeni

Din 1997, în cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, funcționează Institutul de Istorie orală, iar din 2012 în România sunt aprobate două programe școlare pentru disciplina opțională „Istoria orală”.

Într-un text al lui Orwell se arată confuzia instalată în memoria unui moșneag intervievat, care fusese martor ocular al unor importante evenimente. Nu ținea minte mai nimic, nu înțelesese nimic. De multe ori am constatat că și poporul nostru, supus unor încercări grele în a doua jumătate a secolului XX, nu poate relata coerent despre ce s-a întâmplat de fapt. Puțini dintre cei care au supraviețuit deportărilor au conștientizat că vinovatul principal de nenorocirea lor ar fi altcineva decât vreun activist comunist din localitate. Abia istoricii au arătat, pe baza documentelor de arhivă, rolul lui Mordoveț în declanșarea teroarei. Comisarul Poporului pentru Securitate, I. Mordoveț, este mai puțin cunoscut decât Diordița, pe care oamenii l-au văzut cum își însușea bunurile deportaților.

Mărturia veridică poate fi incoerentă

Cred totuși că înregistrările mărturiilor unei generații, acumulate la rubrica „Glasuri din infern” din LA sau în suita de interviuri despre colaborarea cu securitatea publicate în JURNAL de Chișinău, sunt mai verosimile decât unele memorii sau documente arhivistice. Pentru că în timpul interviului nu reușește omul să ticluiască minciuna, să se ascundă prea mult și oricum afli un adevăr. Îl întrebam pe un bărbat dintr-un sat al raionului Briceni, care participase la deportarea consătenilor, dacă nu s-a temut de răzbunarea lor după ce se vor întoarce. Răspunsul a venit abrupt și sigur: Dar știam că nu se vor mai întoarce!

Cei care cercetează comportamentul victimelor violenței constată că ceea ce face ca o mărturie să fie veridică – în cazul unui şoc, abuz de forţă, al unei umiliri sau înjosiri a condiţiei umane – este tocmai caracterul fragmentar, incoerent și chiar inconsistent pe care îl are mărturia. Dacă victima ar fi în măsură să prezinte un raport extrem de coerent şi detaliat cu privire la tratamentul inuman pe care a trebuit să-l suporte, ar deveni susceptibilă de minciună sau denaturare a adevărului. Acest lucru l-a demonstrat perfect deputatul V. Cubreacov care dorea să-i convingă pe suspicioși că fusese răpit şi maltratat, dar dădea în presă detalii neobişnuit de calculate şi precise despre chiuveta sau ușa încăperii unde susţinea că l-ar fi reţinut răpitorii. Îmi amintesc bine că mulți au comentat atunci textul care nu spunea nimic. Comportamentul lui V. Cubreacov din acești zece ani arată că pe aceasta a contat cu multă siguranță: pe termenul de prescripție expirat. Dar sunt importante cele 12 volume de mărturii acumulate la procuratură. La care se pot adăuga și mărturiile preoților persecutați, care au spus adevărul despre condițiile puse de CEDO pentru recunoașterea Mitropoliei Basarabiei (și anume, schimbări inacceptabile în Legea despre Culte, făurită de Cubreacov).

Obiectivele istoriei orale

Obiectivele istoriei orale sunt culegerea și interpretarea surselor orale în vederea recuperării unei părți a memoriei recente a societății, exclusă din sursele scrise. În funcţie de intențiile celor care exclud ceva din istoria scrisă, istoria orală devine alternativă sau doar complementară celei scrise. Sub aspect metodologic, istoria orală oferă și o grilă de interpretare a documentelor scrise care conțin declarații orale înregistrate sub formă de interogatorii, interviuri etc. Sub regimul comunist oralitatea a devenit mai credibilă decât documentul de arhivă sau relatările oficiale și mediatice pline de falsuri. Amintiți-vă că Alexei Marinat a făcut Siberie pentru că ținea un jurnal.

Memorialistica se situează în orizontul de așteptare a cititorilor basarabeni. Dar este adevărat că ei încă n-au acces la extraordinarele cărți ce conțin mărturii despre rezistența anticomunistă românească în munți. Când justiția nu-și face datoria, memoria este o formă de justiție, scrie Ana Blandiana, care, împreună cu Romulus Rusan, a realizat o impresionantă suită editorială în seria „Analele Sighetului”.

Nina NEGRU