OAMENI ŞI CĂRŢI // În căutarea noului model eminescian

florina-ilis-cu-modestie-ii-dedic-vietile-paralele-amicului-mihai-eminescu_2Maiorescu: Dar trebuie să recunosc, mai remarc la dta câteva trăsături patologice.

Eminescu: Când aţi reuşit să le observaţi, dle Maiorescu?

(Florina Ilis. „Vieţile paralele”, Bucureşti, 2012)

La 18 decembrie 1888, cu jumătate de an înainte de moarte, Eminescu publica în Fântâna Blanduziei o schiţă ironic-umoristică despre nebunia omului sănătos, „Clanţ cu toţii, fraţi iubiţi”, atribuind-o lui Mark Twain. Teodor Codreanu sugerează că acesta ar fi răspunsul indirect al poetului jignit de compasiunea prietenilor care acceptaseră uşor eticheta de „nebun”.

Abordarea vechiului model paradigmatic

Cartea Florinei Ilis este rodul unui efort de pătrundere în viaţa psihică a lui Eminescu pentru a înţelege drama acelor vieţi paralele – de „nebun” şi de om normal – şi realizările intelectual-creatoare din perioada când a fost ţinut departe de gazetărie şi de manuscrisele sale. Abordând ca pretext intervalul controversat 1883-1889, Florina Ilis reexaminează mitul poetului nemuritor. Construcţia romanescă este inelară: expunerea se face în ordinea succesiunii cronologice a celor şase ani de „moarte antumă”, care formează patru părţi-inele ale romanului. Înăuntrul inelelor constatăm paralelismul desfăşurării narative: evenimente din ultimii ani de viaţă, episoade reale sau imaginate din tinereţea poetului, momente ce ţin de fenomenul „coacerii” mitului Eminescu şi confiscarea lui de ideologiile secolului XX, în special de comunism (etape din istoria receptării ghidate a modelului Eminescu).

Existenţele paralele ale lui Eminescu personaj istoric şi Eminescu personaj literar sunt schiţate de autor prin procedee narative combinate cu tehnici de cercetare ştiinţifică. Pe aceeaşi pagină, sus Eminescu este personaj de roman, iar la subsol găseşti prototipul, reflectat în documente de arhivă şi scrieri de istorie şi critică literară. În final autorul „interoghează” aspru sursele care au dat mărturii sau au scris despre aflarea lui Eminescu în ospiciul mănăstirii Neamţ, în scopul demolării mitului despre geniul nebun.

Modelul nou şi orizontul de aşteptare al cititorului

Doar romanul postmodern, cu lipsa lui de canoane, a putut aglutina organic tot acest material. Romanul este foarte interesant, dar îl vor gusta cu plăcere doar cei care au suficientă informaţie culturală ca să-şi dea seama de felul în care au fost valorificate sursele citate în text şi la referinţe (Ion, Ovidiu, Theodor, Nicolae, Leon, M.N., C.M. , O.Z., „preotul”, „profesorul” ş.a.).

După lectura cărţilor lui Th. Codreanu şi N. Georgescu, reeditate la Chişinău, cititorii de la noi ar putea fi şocaţi de cele 34 de pagini din „Vieţile paralele” care pot fi citite online. Începutul romanului te sperie cu imaginea unui Eminescu nebun din vechea paradigmă, cum pe la mijlocul cărţii apare descrisă şi fotografia poetului publicată în presa vremii cu ocazia sărbătoririi centenarului: „privirea sălbatică şi arţăgoasă, de parcă ar fi căutătura unui câine turbat”.

Intrigată, am cumpărat cartea şi, citind, mă întrebam: de ce autoarea, care s-a documentat serios, n-a folosit în aceste prime capitole descoperirile cercetătorilor (în primul rând Ion Filipciuc) în legătură cu inserările suspecte din jurnalul lui Maiorescu? Dar trebuie puţină răbdare – cartea are 683 de pagini şi Maiorescu este foarte veridic încondeiat până la urmă (Slavici este cruţat). Chiar la p. 34 începi să înţelegi strategia autoarei: doctorul Şuţu observă surâsul lui Eminescu, „blând, abătut, ironic şi oarecum superior, surâsul unui om perfect normal”, surâs care dispare „lăsând loc unei expresii de o amărăciune potolită”. În alte scene însă poetul cooperează, o face pe nebunul, ca şi nebunii pentru Hristos.

Surpriza cărţii este Veronica. După episodul „nebuniei”, Eminescu o revede ca pe o „Lotte la Weimar”, ba mai rău: sigură de sine şi prea vorbareţă, comunicându-i amănunţit cum l-a trădat prin împăcarea cu Maiorescu, de dragul unei burse de studii în Occident pentru fiică-sa. Ca şi în romanele despre Goethe ca personaj (la Thomas Mann sau Milan Kundera), în „Vieţile paralele“ se demitizează, dar aici accentul pus pe Eminescu, omul tragic al culturii române, nu poate luneca pe parcurs spre chestiuni banale.

„Dar câte nu trebuie să spunem noi, domnule Eminescu, ca să părem nebuni!” N. Georgescu scrie că şi despre Maiorescu s-a spus că a înnebunit: mergea într-o zi pe stradă fără pălărie pe cap! Darămite Eminescu, ziaristul care o dată a fost văzut cum bătea cu pumnii în masă când argumenta!

Procedeul narativ folosit cu mare succes de Florina Ilis este reconstituirea ficţională a unor momente din viaţa reală a lui Eminescu în perioadele de aflare la Viena, Berlin, Iaşi, Botoşani, Ipoteşti (înmormântarea mamei). Alte momente însă nu au nevoie de plăsmuirile imaginaţiei, ci de cercetări arhivistice. În iunie 1883, la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare din Iaşi, Petre Grădişteanu a provocat un scandal, dar iată că nu l-au declarat nebun ca pe Eminescu după ce poetul a citit în aceeaşi zi „Doina”. De ce? Fiindcă Grădişteanu (în roman apare ca un unionist zgomotos şi aparent nevinovat) era un provocator care ţinea discursuri în favoarea unirii tocmai pentru a compromite ideea.

Lectura dublă, cu parolă, practicată de N. Georgescu pentru descifrarea limbajului presei din anii când l-au „potolit” pe Eminescu este ironizată de Florina Ilis, dar se pare că nu şi obsesia conspiraţiei. Sunt plasate în roman o puzderie de personaje-informatori implicate demonstrativ şi zelos în „conspiraţia” anti-Eminescu (printre ei şi personajul Filimon Ilea, care primeşte numele unui prieten din tinereţe pentru a-i câştiga încrederea poetului). Cu toată detaşarea autoarei de sursele ce susţin varianta asasinării lui Eminescu sau a organizării morţii lui civile, ajungi să constaţi în final că lectura celor 683 de pagini te-au dus la aceeaşi concluzie. Eminescu a fost victima unei crime perfecte, sacrificat cu sânge rece şi cu grija de a falsifica sau distruge documente, chiar creierul fiindu-i aruncat la coş după autopsie, pentru că mărimea lui impresionantă nu confirma diagnosticul inamicilor săi despre „întunecarea ireversibilă” a minţii după 1883.

The following two tabs change content below.