OAMENI ŞI CĂRŢI // Ileana, Principesa de Hohenzollern-Siegmaringen, printre comunişti

„Ana Pauker era ca un boa constrictor care abia a fost hrănit, aşa că nu te mănâncă pe loc. Greoaie şi trândavă cum părea, avea tot ce este respingător, dar totodată fascinant, la un şarpe… Era o vorbitoare excelentă, o armă cumplită şi inumană a unei forţe care reprezintă însăşi esenţa răului.

Veninul comunismului este tot atât de impersonal de malign pe cât este cel al unui şarpe care muşcă”

(Ileana, Principesă de România, Arhiducesă de Austria. „Trăiesc din nou”, Buc.: Humanitas, 2008)

Ah!, vor exclama unii, de ce să evidenţiem din cartea domniţei Ileana tocmai pe cominternista şi spioana sovietică, cea mai detestată dintre comuniştii din România? Am putea să ne oprim doar la lucrurile frumoase pe care le-a făcut principesa!

De ce s-a dat atât de aproape de ei?

Da, dar domniţa Ileana s-a străduit să ajute oamenii chiar prin intermediul acestor şerpi boa, unul dintre cei mai solicitaţi de ea fiind Bodnăraş, agent trimis de Stalin în România înainte de 23 august 1944. Scria singură, cu umor: „La mine era un du-te-vino de miniştri şi alţi comunişti importanţi, iar în timpul acelor vizite, la subsolul casei, prietenii mei pregăteau pentru a fi distribuite în secret pachete de hrană şi îmbrăcăminte familiilor deţinuţilor politici”. Uneori trebuia să răspundă la critica celor care o acuzau pentru aceste contacte şi opinau că ar trebui să se ţină deoparte, în mândră demnitate, şi să-i ignore pe intruşii comunişti: „În ziua când nu-mi veţi mai cere ajutorul, o să am timp să mă ţin deoparte cu demnitate”.

În ce hal a găsit-o principesa pe văduva mareşalului Antonescu, după ce fusese târâtă prin cele 11 închisori din URSS! „Am luat-o în braţe şi ea a început să suspine cu neajutorarea îngrozitoare a unui copil disperat”. A citit în ochii ei „teroarea, încremenită şi inumană” şi a simţit că Maria Antonescu „nu mai putea fi atinsă de mila oamenilor”.

Persoane cu asemenea integritate de caracter ca Ileana, fiica cea mai mică a regelui Ferdinand, sunt mai greu de găsit printre ceilalţi copii ai lui. Ea scrie despre mama, regina Maria, care i-ar fi fost model. „Amintirea mamei mele, energia pe care mi-a insuflat-o, pe lângă credinţa mea creştină, sunt factorii cei mai importanţi din viaţa mea”. Dar este arhicunoscut şi gestul extraordinar prin care regele Ferdinand îl pedepsea pe fiul Carol, gest care trebuie să fi fost determinant în formarea atitudinii Ilenei faţă de poporul român.

978-973-50-2129-0Fiecare tren de refugiaţi era „o mică lume în care se petreceau tragedii”

Era teribil de timidă şi totuşi avea un curaj răzbătător, fără scopuri egoiste, ceea ce o făcea foarte populară pe principesa-asistentă medicală. După ce în castelul ei din Sonnberg, unde a trăit opt ani cu soţul şi cei şase copii, organizase în 1943 un spital pentru soldaţii români răniţi, se întoarce în România cu întreaga familie, pentru că nu suporta nazismul. În 1944, lucra la cantina Crucii Roşii din gara Braşov. Putem compara impresiile ei despre trenurile de refugiaţi basarabeni şi bucovineni din primăvara lui 1944 cu ceea ce scria pr. Paul Mihail în „Jurnalul” său (1940-1944). „Femei, copii şi bătrâni erau înghesuiţi în vagoane de clasa a treia, cu tot avutul, care includea animale şi păsări”. I-a văzut şi pe cei vreo 800 de elevi ai Şcolii militare din Chişinău, în vagoane deschise, unde era îngrozitor de frig. Cele mai impresionante sunt paginile despre copii şi despre moartea oamenilor în trenuri. Principesa căra spre refugiaţi bidoane cu lapte, iar înapoi prunci morţi pentru a-i îngropa creştineşte. „Nu voi uita niciodată feţele acelea flămânde şi epuizate… Expresia lor de acceptare resemnată a unei sorţi groaznice era cel mai greu de suportat”.

După ce organizează, în 1945-1946, construirea lângă castelul ei, Bran, a unui spital cu 120 de paturi, principesa Ileana ajută şi pe cei care nu puteau primi oficial niciun ajutor. Una din taberele pentru fete refugiate din Basarabia, eleve de liceu şi studente, era într-un pericol continuu: puteau fi revendicate de ruşi ca cetăţene sovietice şi „repatriate” în lagăre de muncă. Singura soluţie era să fie „uitate” de autorităţi, şi ea a fost cea care le-a asigurat cu lenjerie, ciorapi, pantofi, haine pentru vremea rece.

Domniţa, cum o numeau cu drag în popor, a fost rugată deseori să scoată din închisori oameni nevinovaţi. Acest lucru dura uneori foarte mult şi principesa explică de ce: „Era caracteristic pentru sistemul comunist să-i facă pe cei arestaţi să dispară pur şi simplu, astfel încât nu numai că nu se ştia motivul acuzaţiei, dar nici dacă victima a fost omorâtă, trimisă în Rusia, sau dacă nu cumva se găseşte la colţul următor, fiind torturată în secret”.

În 1947, guvernul a cerut schimbări radicale în organizarea Crucii Roşii, pentru ca aceasta să ajute de fapt comunismul. Principesa Ileana se implică până la epuizare, are discuţii nesfârşite cu Ana Pauker, Dej, Bodnăraş, însă lupta este pierdută. Planul de măsuri privind înlăturarea monarhiei, realizat şi prin contribuţia lui Mihail Sadoveanu, prevede expulzarea membrilor familiei regale. Nevoită să plece din ţară după abdicarea regelui Mihai I, principesa Ileana începe o altă viaţă în SUA, unde se călugăreşte. Acolo scrie această carte, publicată în 1951.

Este una din cărţile cele mai citite şi v-o recomand cu ocazia sărbătorii de 10 mai, care se numea înainte Ziua Naţională a României, în cinstea acelui 10 mai 1866, când România alegea monarhia constituţională. Nu veţi găsi în această carte resentimente şi ură, chiar dacă autoarea se exprimă clar: „Voi lupta cu puterile întunericului în orice formă le voi întâlni, până la moarte”.

The following two tabs change content below.