OAMENI ŞI CĂRŢI // Iată „călăii”, tovarăşe Barbusse

photo47

Iosif Mordoveţ

„Documentele nu lasă nicio îndoială că aceste acţiuni aveau un caracter strict centralizat. Deciziile cu privire la înfăptuirea deportărilor erau luate la Moscova, iar conducerea practică şi operativă la faţa locului era realizată de diferiţi împuterniciţi de la centru”

(din cartea lui Valeriu Pasat „RSS Moldovenească în epoca stalinistă (1940-1953)”, editura Cartier, 2011)

La o întâlnire a foştilor deportaţi cu Petru Lucinschi, preşedinte al R. Moldova în anii 1996-2001, publicul a rămas uimit de afirmaţia preşedintelui că vinovaţi de deportări ar fi înşişi moldovenii, care s-au pârât chipurile unul pe altul. Mă întrebam atunci, cum e posibil ca o carte despre deportări, „Asprul adevăr al istoriei”, publicată în acei ani de istoricul Valeriu Pasat (pe atunci ministru al Securităţii şi apoi director al SIS din R. Moldova) să nu fi fost citită de preşedintele ţării? De ce, brusc şi aproape concomitent, în a doua jumătate a lunii iunie 1941, doar popoarele din Republicile Baltice, Ucraina şi Belarusia de Vest s-au pârât în mod sinucigaş, ca românii din Basarabia şi Bucovina?

Lista arhivelor din URSS folosite de V. Pasat impresiona încă în 2000, iar cărţile următoare, care mistuie obsedant aceeaşi temă a represiunii – în 2006, „Calvarul” şi în 2011, „RSS Moldovenească în epoca stalinistă (1940-1953)” – valorifică noi documente, la care nu au avut acces prea mulţi istorici. Să profităm de aceste cărţi, precum şi de cea mai recentă apariţie editorială, cartea lui Igor Caşu, „Duşmanul de clasă”, Cartier, 2014, pentru a scoate la lumină nişte nume tabu, pe care nici victimele represaliilor nu le-au cunoscut, ca să-i fi putut da replică lui P. Lucinschi.

Cine erau „moldovenii” la conducerea RSSM?

În cartea din care citam la început, V. Pasat consideră RASSM (1924-1940) „prima experienţă de existenţă a statalităţii moldoveneşti în cadrul sistemului sovietic”. După un an de experienţă a cadrelor de peste Nistru în Basarabia, „la 1 iunie 1941 organizaţia de partid din RSSM consta din 9771 de persoane, dintre care doar 957 de moldoveni”. RSSM era administrată de împuterniciţii CC al PC(b)U al URSS şi comuniştii „moldoveni” de la Tiraspol, mutaţi din 14 august 1940 în noua capitală Chişinău. E timpul ca orice român să ştie că asasinatele şi deportările din RSSM au fost organizate în 1940-1941 de comisarul NKVD Nikolai Stepanovici Sazîkin şi de vicecomisarul Iosif Lavrentievici Mordoveţ. I. Caşu remarcă nemulţumirea lui Mordoveţ, care constata că la 7 ianuarie 1941 secţiile raionale ale NKVD nu executaseră directiva secretă nr. 29032 din 11.11.1940, prin care se cerea întocmirea listelor cu elemente antisovietice în vederea deportării. Dar aceasta era doar o mică repetiţie, utilă pentru ce intenţionau să facă din România încă din 1924.

V. Pasat citează din documentul descoperit în arhiva Biroului Politic, ce confirmă că la 24 august 1944 conducătorii „moldoveni” ai RSSM, preşedintele Sovietului Suprem, F.G. Brovko, preşedintele CCP, T.A. Constantinov, şi secretarul CC al PC(b), N.L. Salogor, au semnat o scrisoare adresată lui Stalin, în care cereau includerea în RSSM a 13 judeţe din partea de est a României, precum şi a trei judeţe din Bucovina de sud şi a două judeţe din Transilvania de Nord şi Maramureş. S-a mai scris despre acest proiect de lărgire şi transformare a RSSM în RSSE, pe care Dumnezeu l-a zădărnicit.

Descoperirea suplimentară a unor „contingente de duşmani”

După război, comisarii au devenit miniştri ai Securităţii de Stat. Doi dintre miniştrii de la Moscova au fost împuşcaţi în 1953 şi 1954: V.N. Merkulov şi V.S. Abakumov, desigur nu pentru crima de a-i fi deportat pe basarabeni. Din ultima carte a lui V. Pasat se înţelege clar că la noi, din 1944 până la moartea lui Stalin, Iosif Mordoveţ nu a putut fi clintit din locul de ministru al securităţii, deşi un împuternicit trimis de la Moscova, general-maiorul N.A. Golubev, l-a săpat vreo trei ani în stilul cunoscut al comuniştilor. Golubev raporta lui Merkulov că organele MSS din Moldova nu desfăşoară o activitate profundă de agentură, reducându-şi munca la „sechestrarea protejaţilor şi a complicilor ocupanţilor româno-germani”.

I. Mordoveţ era implicat şi în faptele revoltătoare care au avut loc în legătură cu cele 838 de apartamente din Chişinău abandonate de refugiaţi şi vândute neautorizat. Au fost descoperite multe cazuri de furt de obiecte; 32 de persoane din conducerea RSSM şi-au însuşit piane şi alte obiecte de preţ fără să plătească, printre ei şi I. Mordoveţ. Acuzaţiile lui Golubev nu aveau niciun fel de consecinţe pentru Mordoveţ, remarcă V. Pasat. Ministrul se deplasa la Moscova cu rapoarte despre numeroase exemple de „demascare a duşmanilor” în toate straturile societăţii moldoveneşti: din 1944 până în septembrie 1946, doar organele MSS arestaseră 5402 persoane, cele mai multe în ultimele luni, sub presiunea lui Golubev. Starea aceasta de conflict a convenit MSS al URSS, care urmărea cum fac exces de zel cei doi.

În mai 1949, l-au trimis pe Ermolin, un nou împuternicit pentru Moldova, care a organizat deportările din 6-7 iulie 1949, împreună cu viceministrul Securităţii URSS, N. Selivanovski şi Mordoveţ. Alţi împuterniciţi de la Moscova au condus cele opt sectoare operative. Citind instrucţiunile primite de ei de la Statul-major al operaţiunii „Iug”, te întrebi dacă era posibilă vreo acţiune de rezistenţă a populaţiei. Pentru ridicarea a două familii lucra un grup de 13 persoane: un lucrător operativ, 4 soldaţi din trupele MSS-MAI, 8 reprezentanţi ai activului sovietic şi de partid. S-a raportat totuşi că în acea noapte ploioasă de 6 spre 7 iulie au fost 4 cazuri de rezistenţă armată şi au fost omorâte 7 persoane care au evadat. V. Pasat consideră că informaţiile nu reflectau tabloul real al operaţiunii şi afirmă că evadările în grup aveau caracter de masă, numărul celor omorâţi şi răniţi fiind cu mult mai mare.

Există oare o preocupare serioasă de a opri autodeportarea basarabenilor de astăzi?

The following two tabs change content below.