OAMENI ŞI CĂRŢI // Filip Florian face o declaraţie de dragoste munţilor

O face pe două voci narative în ultimul roman, „Toate bufniţele”: una este vocea copilului zglobiu, Lucian, şi cealaltă a sexagenarului înalt şi trist, Emil. Nimereşti din primele pagini într-un univers alb de linişte. Numai un brad uriaş cade cu zgomot. Băiatul sapă un tunel prin zăpadă pentru că o fată străină i-a cerut asta. Ea nu are candoarea copilului de la munte, ci şiretenia femeii mature.

toate-bufnitele-filio-florian

Cred că putem citi aceste două naraţiuni ca distincte şi nu împletite: una a lui Luci şi alta a lui Emil, care scrie în caietul galben despre copilăria lui din primii ani de ocupaţie sovietică a României. Este marcat de o trădare involuntară: nişte inşi dintr-o „Pobedă” neagră îl căutau pe tatăl lui, şi în timp ce un alt copil, mai precaut, le răspundea că nu există un om cu aşa nume în sat, el, fiul învăţătorului, sare ca prostul: „Păi ăsta e tatăl meu!”…

Emil s-a retras aici după ce a părăsit Bucureştiul. El completează galeria personajelor rănite de lume, ca şi sihastrul sadovenian din „Cântecul Mioarei”. Copilul nu înţelege de ce acest domn get-beget, Emil, s-a împrietenit cu el şi nu stă de vorbă cu oamenii răsăriţi din orăşel; de ce refuză să aibă televizor, CD-uri şi DVD-uri şi se mulţumeşte cu discurile pentru pick-up.

 Romanul „obsedantului deceniu” nu şi-a epuizat formula

 Cei care au citit până în 1989 romane despre „obsedantul deceniu” (cum numea Marin Preda perioada de comunizare şi sovietizare a României) prind imediat firul poveştii lui Emil şi îl judecă pe autor în contextul celor constatate la noi despre subversivitatea controlată a romanelor despre totalitarism. Filip Florian pare a se limita la poveşti de viaţă ale unor personaje oarecum ordinare sau la cazuri controversate ca cel al anticomuniştilor ridicoli din „Degete mici” tocmai pentru a arăta că este în căutarea unor alte soluţii narative pentru tema care rămâne mereu actuală: suferinţele omului sub regimul comunist.

 Romanul „Degete mici” începe cu balansoare de răchită, crize de ulcer şi vise povestite de gazdă, tanti Paulina, personajului narator, venit în localitate în legătură cu evenimentele ce se desfăşoară în jurul unei gropi comune, descoperită întâmplător de nişte copii. Un ofiţer de poliţie adulmecă această groapă ca pe un uriaş „os de ros” (în speranța unei promovări); treptat, însă, apar și medici, procurori militari, soldaţi şi… fotograful cu dromader. Ziarele locale nu acceptă că ar putea fi altceva decât urmarea unei execuţii sumare consumate în anii ’50. Apar victime reale ale regimului comunist şi un straniu călugăr Onufrie, care pe timpuri ierta păcate scrise în epistole de către partizanii anticomunişti ascunşi prin munţi.

 Toată forfota din jurul gropii sfârşeşte în ridicol când, în final, se află că cei îngropaţi acolo cu 200 de ani în urmă erau morţi de ciumă. Dar capitolul despre antropologii argentinieni invitaţi să stabilească diagnosticul gropii pune în faţa cititorului problema totalitarismului în termenii ei cei mai gravi. Documentul îşi face loc în transpunerea ficţională şi aduce imagini şocante ale morţilor aruncaţi din avion în apele oceanului în timpul episodului totalitarist din Argentina. Comisia CONADEP diriguită de scriitorul Ernesto Sábato a colectat informaţii şi a elaborat rapoarte privitoare la crimele comise. Cel din 1984 era un text de 50.000 de pagini: un compendiu al atrocităţilor care nu a avut alt efect decât acela de a ridica părul măciucă în capul naţiunii. N-a fost judecat şi condamnat nimeni, din cauza „absenţei probelor incriminatorii”.

 De ce „Bufniţa cu ochiul sferic, oarba care vede-n întuneric” (N. Crainic)?

În romanul „Toate bufniţele” este utilizat procedeul cunoscut al caietului „găsit” sau încredinţat, în cazul de faţă acesta conţinând un fel de saga a familiei Stratin. Tot scriind în caietul galben, Emil va trece printr-un infarct. Acest străin enigmatic vorbeşte cu bufniţele dintr-o anume poiană, „cu un soi de chiot cântat, cu frânturi de sfâşiere, cu bucăţele de duioşie, cu o voce care părea din afara hotarelor lumii”.

 Autorul forţează copilul de 12-13 ani să se maturizeze (uneori prea brusc) în contact cu Emil, pentru a înţelege conţinutul caietului galben şi rostul drumurilor la bufniţe. Nu este prea verosimil psihologic să vrea un copil să vadă „ca bufniţele, în beznă, dincolo de forme şi contururi”, să caute secretul ornitologilor „răbdător şi încordat”, pe drumul labirintic din cărţile prietenului său. Cred că putem citi aceste două naraţiuni ca distincte şi nu împletite: una a lui Luci şi alta a lui Emil, care scrie în caietul galben despre copilăria lui din primii ani de ocupaţie sovietică a României. Este marcat de o trădare involuntară: nişte inşi dintr-o „Pobedă” neagră îl căutau pe tatăl lui, şi în timp ce un alt copil, mai precaut, le răspundea că nu există un om cu aşa nume în sat, el, fiul învăţătorului, sare ca prostul: „Păi ăsta e tatăl meu!”… Care va fi băgat în puşcărie pe vreo patru ani, ca şi bunicul lui, bijutierul. Datorită unor intervenţii de sus, bunicul bijutier scapă de la Gherla şi revine schimbat de influenţa asupra lui a poetului N. din închisoare, autor a 19 sonete învăţate pe de rost de deţinuţi. Bijutierul, care tratase poezia ca pe o sclifoseală sau un siropel pentru cucoane, descoperă „Elegiile din Duino” ale lui Rilke, „Alcoolurile” lui Apollinaire, „Întru viaţa Madonei Laura” de Petrarca şi „Baladele” lui Francois Villon.

 Aflăm alte şi alte lucruri despre om citind despre fata în casă Lili, deportată odată cu saşii din România: „Lili, în nebunia lagărului, ceruse să lucreze în mină alături de bărbaţi, după ce aflase câţi mureau la încheierea schimbului de noapte. Ca liftieră, stăpână peste platforma fără parapet, se străduia să-i ţină treji când urcau din adâncuri, îi împiedica să adoarmă în picioare şi să se prăbuşească în hău. Îi scotea la suprafaţă. La liman”.

Astfel de scene, inspirate din istoria orală a poporului nostru, scot inevitabil şi opera la  liman.

The following two tabs change content below.