OAMENI ŞI CĂRŢI // Enigmaticul Vasile Coroban

Înainte să apară la orizont miniştrii providenţiali Negru-Vodă, Testemiţeanu şi Coropceanu, lectorul Vasile Coroban răsărea singuratic, asemenea unui copac înflorit în plină iarnă siberiană. 

Cu ocazia centenarului Vasile Coroban, scriitorul Vladimir Beşleagă a îngrijit o culegere de memorii ale contemporanilor savantului, intitulată „Omul de spirit”. Am recitit-o zilele trecute, în acoladă cu articolul anti-Coroban „Da conştiinţa adevărului ştiinţific?”, publicat de I. Racul şi V. Senic în 1980, de Crăciun. Am redescoperit în textul lor ceea ce mă cutremurase la prima lectură, în cumplitele vremi când fostul director de sovhoz din satul meu, San Sanîci, ajunsese preşedintele Academiei. Coroban îmbătrânise între aceşti bolşevici, le cunoştea prea bine aria cu „savanţii burgheji” şi „chipul eroului pozitiv” ca să se mai cutremure.

S-a vorbit un timp despre valurile de epurare a Academiei de către San Sanîci Jucenko, românofagul. Dar uite al naibii că memorialistica noastră nu pune punctul pe vreun I concret. Aud, parcă, răzbătând dinspre 1980 vocea Dinei Matcovschi, răbufnind revoltată pe coridoare, după o şedinţă tragică a consiliului ştiinţific; protestul neputincios al Tamarei Ursu; şuşoteli fricoase prin birouri şi… aşa a căzut Coroban, tocmai când ne aşteptam să-l declare academician.

Cu trecerea timpului, îmi vine tot mai greu să vorbesc despre Coroban cel pe care l-am cunoscut: contorsionat, lovit de orice măgar, băgat în pământ cu zile. Nicidecum nu pot să-l reduc la jovialităţile prin care a rămas în memoria tuturor. Tot aştept să-mi vină a doua claritate ca să-l pot înţelege.

În anii ’80, ca în anii ’50

Cei care l-au cunoscut în anii imediat postbelici – primele promoţii ale Facultăţii de Filologie-Istorie – au altfel de amintiri. Profesorul Timotei Roşca a descris cel mai bine zâmbetul lui enigmatic, „pe cât de bonom, pe atât de scrutător” şi înverşunarea polemistului, „intransigent, caustic, maliţios, răvăşitor prin replică; trecea direct la intelect, la erudiţie şi la competenţă, deci îşi invita oponentul pe adevărata arenă a confruntărilor literare”.

Înainte să apară la orizont miniştrii providenţiali Negru-Vodă, Testemiţeanu şi Coropceanu, lectorul Vasile Coroban răsărea singuratic, asemenea unui copac înflorit în plină iarnă siberiană. Cum să nu-l compătimeşti când ştii cu ce se umpleau manualele de literatură moldovenească în timp ce Eminescu era aici interzis? Scriitorii Moldovei, numiţi pe atunci de George Meniuc, foarte inspirat, „okololiteraturnaia bratva” erau Iosif Balţan, Lev Barskii, Samson Şleahu, Ion Canna, Constantin Condrea, Leiba Corneanu, Ramil Portnoi, Zunea Săpunaru ş.a. Numai pentru că a răspuns la întrebarea unor studenţi, dezvăluind şi unele nume adevărate ascunse sub pseudonime, i s-a luat dreptul de a mai ţine cursuri la universitate. În 1957, era expulzat din învăţământ pentru naţionalism şi pentru că (exprimându-ne ca Unamuno) se făcuse de neînlocuit, „imprimând în ceilalţi semnul şi cifrul” său de intelectual autentic român, cu o facultate absolvită la Cernăuţi (Matematica) şi o alta la Iaşi (Dreptul) înainte de 1940.

„Încununat de înfrângeri ca de-un curcubeu” (N. Stănescu)

Cu trecerea timpului, îl văd pe Coroban aşa cum îi vedea la 1917 ardeleanul Onisifor Ghibu pe intelectualii basarabeni. Îl portretiza memorabil pe unul dintre ei: „Iustin Frăţiman era un om complet înfrânt pe urma lungilor lui lupte pentru libertate şi pentru neam, şi-ţi trezea în suflet doar sentimentul de milă, amestecat cu acela de admiraţie pentru un mare invalid întors de pe câmpurile glorioase de luptă, de suferinţe şi de înfrângeri”.

Eroul meu era, încă din şcoală, Petru Cărare cu „Săgeţile” lui trase direct în ţintă. Preocuparea lui Coroban pentru actualizarea figurilor din „Istoria ieroglifică” îmi părea puţin cam întortocheată.

A spune printre rânduri – nu mi se pare că trebuie să ne mândrim cu aceasta. Dar a rămas una din spusele lui despre romanul lui Diderot, „Călugăriţa”: „Cartea asta ar trebui să le-o arătăm funcţionarilor de la ONU, să vadă ce se întâmplă cu noi sub regimul totalitar”. Nu a spus decât atât. Şi foarte mulţi au înţeles totul, având în vedere că în topul preferinţelor de lectură intră şi această vulgară „Călugăriţă”.

Totuşi nu înţeleg ce căuta Coroban prin Rusia, de ce se căsătorea cu „staraia comsomolka” după ce se întorsese în Moldova? De ce era redactorul unei gazete studenţeşti de stânga, când îşi făcea studiile la Universitatea din Iaşi? De ce n-a rămas mereu pe culmile trezviei? Găsesc în această carte amintiri despre un Coroban tânăr, care le spunea studenţilor despre un articol al său conformist: „Aşa nu trebuie să scrieţi”. Probabil şi despre alte gesturi de ale sale ar fi spus: să nu procedaţi astfel.

Nina Negru

 

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău

Ultimele articole de Jurnal de Chișinău (vezi toate)