OAMENI ŞI CĂRŢI // „Duhul sărbătorii”, carte de filozofie creştină

Vasile-Bancila-filosof„Timpul nu mai e o înşirare de clipe deşarte, ci e înălţat la rangul de majestate, fiindcă de făgaşul lui sunt prinse sărbătorile” (Vasile Băncilă. „Duhul sărbătorii”)

Filozoful Vasile Băncilă (1897 – 1979), considerat „una din comorile intelectualităţii româneşti”, a scăpat de închisorile comuniste, dar a suportat mari suferinţe şi nu şi-a putut publica decât fragmentar opera. Rod al colaborării la prestigioasa revistă „Gândirea”, studiul „Duhul sărbătorii”, urmat în 1936 de „Declinul sărbătorii”, sunt incluse în 1996 în cartea „Duhul sărbătorii”, Bucureşti, editura Anastasia.

„Maximul vieţii e sărbătoarea”

Ce este sărbătoarea în lumina filozofiei lui Vasile Băncilă? Este „ideea devenită organică, permanentă, că realitatea universală nu e absurdă ori neutră, ci ordonată şi plină de semnificaţii, că lumea este sediul valorilor; (…) sărbătoarea e tendinţa de înfrăţire cu sensul lucrurilor, cu lumina revelaţiilor, cu tot ceea ce înţelepciunea divină şi legile ei au introdus ca armonie şi rost în viaţă şi lucruri”.

Când termini de citit cartea aceasta nu te mai îndoieşti că „existenţa are atâta valoare câtă sărbătoare realizează” şi că „două virtuţi mari fac viaţa adevărată: capacitatea de a te bucura şi capacitatea de a face bucurii altora”.

La greci şi la romani numărul zilelor de sărbătoare îl depăşea pe cel al zilelor lucrătoare. Şi ţăranul român a ştiut să trăiască sărbătoarea, „a făcut din viaţă o punte de sărbători”, nu din lene, ci din „nevoia spirituală de a colora şi valorifica timpul”.

Care sunt cele trei condiţii ca sărbătoarea să existe?

După V. Băncilă, etnicul este intim legat de sărbătoare, familia este păstrătoarea trăirii sărbătoreşti, iar moravurile sunt substratul sărbătorii. Ceea ce ar trebui reţinut ca actual este concluzia filozofului că pieirea sau declinul acestor trei factori sunt tot atâtea scăderi aduse sărbătorii.

Calendarul şi sărbătoarea

În studiul „Reforma calendarului” apar şi cei care ţin două rânduri de sărbători. Îndreptarea calendarului a fost cercetată de V. Băncilă ca instrument de măsură al religiozităţii societăţii româneşti. „Calendarul e asimilat vieţii intime a poporului şi schimbarea lui nu e o reformă de suprafaţă, ci una fundamentală”. Pentru ortodocşi calendarul este „emanaţie a lui Dumnezeu”, şi nu contabilitate, iar reforma din 1924 a însemnat „atacarea ideii populare de adevăr”. După aproape 100 de ani de la reformă, constatăm în Basarabia că „schimbarea timpului sărbătorilor este pentru ţăran ceva blestemat şi plin de primejdii”. Tot aşa au suferit timp de 200 de ani şi cei din Apus, după reforma din 1582 a calendarului. În schimb, remarcă Băncilă, creştinii rămân indiferenţi la schimbări mult mai importante, de ordin dogmatic sau al canoanelor.

Ce efecte ar avea la noi forţarea ideii de adevăr când este vorba despre timpul sărbătoririi Crăciunului? Reacţiile sunt previzibile, având în vedere că nu suntem deprinşi, ca slavii, cu un creştinism impus. Începi să crezi că la noi creştinii au o mare memorie şi capacitate tradiţională, odată ce se încăpăţânează să ţină data Crăciunului ca în primele trei veacuri după Hristos: o dată cu Boboteaza. Deci se sărbătoresc concomitent două naşteri ale lui Hristos: naşterea trupească şi cea spirituală.

Din secolul al IV-lea ziua naşterii Domnului este fixată în calendar la 25 decembrie, deosebit de cea a Botezului, dar concomitent cu Anul Nou. Când constatăm o amalgamare a datinilor româneşti legate de Crăciun şi Anul Nou, trebuie să ne amintim că abia în secolul al XVI-lea Anul Nou a fost fixat ca sărbătoare ţinută la 1 ianuarie.

Sărbătorile religioase au o mare potenţă festivă. De aceea, Băncilă regretă că reforma calendarului adusese „un adaos de îndoială pentru tradiţii”. Ce-i drept, remarca el, „prin reacţia contra oficialităţii reformatoare s-a întărit însuşi sentimentul religios”.

Omul vechi şi omul modern nu au aceeaşi capacitate festivă

Societatea patriarhală, după V. Băncilă, are să ne înveţe multe taine, una din ele fiind sărbătoarea. Moravurile au atins nivelul maxim de intensitate şi puritate armonioasă în societatea patriarhală înnobilată de creştinism. Sărbătorile erau momente de trăire spirituală maximă.

Lămureşte de ce omul de azi nu mai poate crea şi valorifica sărbători: suferă de „impotenţă festivă”. Declinul sărbătorii şi al principiului sărbătorii începe odată cu individualismul Renaşterii, cu începuturile ştiinţei moderne. „Economismul modern n-a înţeles niciodată sărbătorile”. Existenţa devine o „imensă zi de lucru”. Principiul sărbătorii trece prin zile de grea cumpănă după ce omul modern găseşte echivalenţe: epicureismul şi pasiunea puterii.

În timp ce „sărbătoarea este sentimentul luminos al împărtăşirii tuturor din acelaşi sens”, „mentalitatea monadică” a individului modern nu poate duce la comuniunea cu realitatea generală. Omul rămâne izolat şi nu comunică nici cu sine însuşi. Iar sărbătoarea de unul singur nu există. Supraconştienţi de persoana lor, oamenii îşi strică toate momentele de sărbătoare, îşi omoară timpul. Sentimentul de gol universal şi plictiseala îi domină.

„Aproape orice viaţă omenească e un faliment” scria filozoful Keyserling. De aici şi frica de sărbătoare, când ne vine gândul bilanţurilor. Noi avem însă modelul din „Mioriţa”: cine acceptă suferinţa şi o transfigurează, poate intră în „sfera edenică a sărbătorii”, cu preoţi, munţii mari / păsări, lăutari.

The following two tabs change content below.