OAMENI ŞI CĂRŢI // Dimitrie Cantemir istoricul (340 de ani de la naştere)

Dimitrie_Cantemir_02La solicitarea Academiei din Berlin, în 1716, Dimitrie Cantemir scrie „Descriptio Moldaviae”. În 1717 începe să redacteze „Historia Moldo-Vlahica”, reluată mai târziu sub titlul „Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor”. Ediţia critică şi traducerea din latină a „Historiei” de către Dan Sluşanschi, inclusă în Operele Complete, vol. IX, Tom I, Buc., 1983, a fost un mare eveniment. 

D. Cantemir ca reper în evoluţia istoriografiei române

Într-o lucrare despre vârstele cercetării istorice, Alexandru Zub căuta repere şi impulsuri paradigmatice în evoluţia istoriografiei române şi le găsea, chiar în primele capitole, în „canoanele” cantemiriene.

La tot pasul vezi că apreciază valoarea izvoarelor. D. Cantemir discerne pe istoricii mediocri de autorii „de încredere istorică”. Citează din lucrările istoricilor mai cu vechime şi greutate, celebri prin autoritatea lor: dintre unguri pe Bonfinius, dintre germani pe Leunclavius, dintre polonezi pe Dlugosz, dintre greci pe Choniates. Pe Grigore Ureche îl considera „cel mai cu temei dintre istoricii moldovenilor”. Nu suferă când cineva „dă la iveală mărturii din capul său iscate” şi îi critică pe autorii de „basne” când enumeră cele cinci feluri de păreri despre obârşia românilor.

Canonul cantemirian reţinut de Zub (nu şi de Cioran) este legat de situaţia când nu se depistează însemnări ale istoricilor despre o anumită perioadă. Cantemir n-a găsit nimic scris de istorici despre Dacia în perioada 679-780. A formulat deci următorul principiu: „Tăcerea nici nu stabileşte, nici nu exclude un fapt. Istorisirea şi stabileşte şi exclude acelaşi fapt.”. După Zub, putem completa: Adevărul de constatare este al metodei restitutive, al erudiţiei. Adevărul de discernământ ţine de adecvarea cronotopică. „Historia” lui Cantemir este o primă sinteză istorică despre români, o plonjare în altă unitate spaţio-temporală (cronotip), o extindere a orizontului istoriografic.

Războaiele lui Isac Anghelios cu vlahii

Cartea a treia a „Historiei”, cea mai incitantă, este despre românii (numiţi de străini „vlahi”), care au trăit în Dacia şi la sud de Dunăre pe timpul împăratului Isac Anghelios. Valahii din sudul Dunării s-au răsculat pe faţă în 1186, conduşi de principii lor, fraţii Petru şi Asan. Cantemir scrie despre ei opt capitole, precizând: „Acestea sunt cele pe care le-am aflat de la Choniates despre neamul vlahilor şi despre faptele lui”. Constata că vlahii din acele timpuri erau destul de  „neciopliţi şi căzuţi în adâncă barbarie de vreme ce nu au avut niciun scriitor al lucrurilor înfăptuite de ei” şi că Nicetas Choniates, istoric cinstit, a mărturisit adevărul că romeilor „nu le-a surâs niciodată vreo izbândă” în faţa vlahilor, deşi a scris „nu fără mare durere în inimă şi nu fără ruşine pentru împărăţie”.

Cum îi vedea istoricul grec pe Asăneşti? Ca pe nişte „oameni smintiţi”, care „se zbăteau aiurind şi strigau cu glas tare, ca şi cum ar fi fost inspiraţi de o zeitate”. Cantemir lămureşte că era vorba de rugăciunile făcute în biserică de unii vlahi mai zeloşi, care asigurau pe toată lumea că însuşi Sf. Dimitrie, martirul de la Tesalonic, li s-a arătat ca să-i înveţe cum să scape de jugul sub care se aflau. Fugăriţi de romei după ciocniri violente, ei se aruncă peste Istru (Dunăre), la cei ce ţineau de neamul lor. Se întorc întăriţi „cu oşti ale sciţilor” şi, la 1190, nu departe de Adrianopole, împăratul se bate iar cu vlahii şi cumanii, care treceau provinciile romeilor prin foc şi sabie.

Cum luptau vlahii şi cumanii? Ca moldovenii, despre care Cantemir scrie că erau „mari meşteri în arta trasului cu arcul şi cu suliţa: un moldovean poate ţine piept în luptă la trei tătari”. Dar iată un episod din al doilea război cu vlahii: „au făcut faţă fără teamă călărimii romeilor, luptând după datina lor străbună. Căci când se apropiau aruncau săgeţi şi se încăierau cu suliţele. Iar puţin mai apoi, schimbându-şi năvala în fugă şi aţâţând-i pe duşmani la urmărire, întorşi dintr-o dată, ca nişte vulturi, luptau din faţă şi mai aprig. Tot făcând mereu aşa, cum ajunseseră să fie ei deasupra, lăsând acele învârtejiri, au tras săbiile şi, scoţând un chiot înspăimântător, s-au năpustit mai iute ca spusa asupra romeilor şi i-au secerat deopotrivă, fie că luptau, fie că fugeau”.

Romeii deprinşi „să stea cu fetele la tors”, luptau mai moale, şi Choniates recunoaşte că era să fie  batjocoriţi de „neamurile acelea vrednice de dispreţ”, dacă împăratul nu revenea cu oameni pricepuţi la război. Dar „când împăratul venea în ajutorul părţii vătămate, vlahii dădeau buzna într-acolo de unde el tocmai plecase”. De aceea Asăneştii cereau lui Dumnezeu domnie îndelungată pentru familia Anghelilor: „Aceşti oameni spurcaţi preziceau că atât cât vor stăpâni Anghelii, domnia vlahilor va dobândi o mare ridicare, iar din ei vor ieşi principi şi din coapsele lor stăpânitori”.

 

După retragerea „tătaro-mungalilor”, letopiseţele moldovenilor şi muntenilor scriu pe larg istoria românilor. De reţinut că D. Cantemir punea la temelia clădirii măreţe a istoriei principatelor pe principii Asăneşti, stăpâni peste ambele maluri ale Dunării. După el, la 1274, domnia lui Ioan se desparte în cele două principate: Moldova şi Muntenia. Urmează şi o explicaţie: iată de ce, de acum înainte, „principii amânduror Valahii se numesc şi în spus şi în scris „Ioan” sau „Io”, pus înainte de numele lor.

 

Ioan Caloianul, „Io” din faţa voievozilor români

Pe la 1200, „în Tracia şi Mysia erau trei principi domnitori: Ştefan al bulgarilor, Ioan al sârbilor şi Ioan al vlahilor, fratele lui Asan şi Petru, numit de bulgari Caloianul”, scrie Cantemir.

Acel Ioan al vlahilor trece de partea romeilor şi se luptă după 1204 cu latinii care ocupaseră Constantinopolul. La Adrianopole apar iarăşi acei „bărbaţi ca şi înaripaţi din pricina armelor lor uşoare”. Deşi îi urmăresc aprig, oamenii împăratului Balduin nu izbândesc nimic. În 1205, este prins chiar Balduin şi închis la Târnova, iar Adrianopole eliberat de asediul latinilor. Ioan se îndreaptă apoi spre Tesalonic, să-şi însuşească oraşele smulse grecilor de către latini.

Nina NEGRU

The following two tabs change content below.