OAMENI ŞI CĂRŢI // De ce 2015 n-ar fi declarat Anul Goma în R. Moldova?

„Rezistenţă prin cultură” – „o sintagmă-clişeu a limbii de lemn”

scrisuri-iii-paul-goma-interviuri-dialoguri-articole-1999-2010A existat oare un fenomen numit generic „rezistenţa prin cultură”? Sintagma, care s-a vrut o marcă românească, a fost utilizată chiar de la început în sens peiorativ. Am găsit-o însă în numărul din 22 noiembrie 2014 al ziarului „Gaudeamus” al Târgului Internaţional de Carte din România, explicată astfel într-un articol despre lansarea cărţii lui N. Manolescu Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc: „Direcţia estetică susţinută de N. Manolescu şi de echipa criticilor de la România literară, dar şi de mulţi dintre cronicarii revistelor de cultură din România, a însemnat ceea ce numim azi „rezistenţa prin cultură” şi, mai ales, respingerea realismului socialist cu care oficialităţile vremii încercau să-şi subordoneze literatura şi arta”.

Mircea Martin lansa această sintagmă în articolul „Rezistenţa prin cultură”, publicat în „Revista 22” la 14–20 august 2002. Este util să citim şi articolul drd. Viorel Nistor de la Universitatea „P. Maior” din Tg. Mureş despre această aşa-zisă direcţie estetică – „rezistenţa prin cultură” – cercetată de A. Marino, Gh. Grigurcu şi alţii ca Livius Ciocârlie, care exclama sincer: „În realitate, noi nu am făcut cultură!”. Paul Goma, prezent la „Gaudeamus” cu Scrisuri III, interviuri. dialoguri. articole din anii 1999–2010, apărută la Oradea, 2014, Editura „Ratio et Revelatio”, are texte memorabile pe aceasta temă, care trebuie citite neapărat de cei care vor să înţeleagă pentru ce i-au spus unii directori de conştiinţă români „Adio, domnule Goma” sau „Îmi pare rău că l-am cunoscut”.

Cine sunt adevăraţii rezistenţi?

Istoricul literar Eugen Negrici numeşte directori de conştiinţă pe Kogălniceanu, Maiorescu, Iorga, Arghezi, Philippide, Bogza, Paler şi arată în ce condiţii s-a produs „magnificarea lor”. Rezistenţii sunt însă alţii. Criticul şi istoricul literar Theodor Codreanu recunoaşte marele merit în elaborarea doctrinei rezistenţei prin cultură lui Mircea Eliade şi lui Emil Turdeanu. Liderii culturali ai rezistenţei românești au fost şi sunt în exil, iar Goma, după părerea lui Th. Codreanu, ilustrează „situaţia rezistentului care s-a întâlnit cu disidenţa”. El este cel care are curajul să afirme: „Mint, deci exist – aceasta este deviza literatorilor rezistenţi prin cultură din România”.

În acest context, Goma îi laudă pe basarabeni, care, imediat după 1989, s-au gândit să boteze instituţii şi străzi cu numele unor adevăraţi rezistenţi din exil: Mircea Eliade, Eugene Ionesco ş.a., arătându-le celorlalţi că „de acel esenţial ‚altceva’ sunt mult mai aproape basarabenii şi bucovinenii…”

Ce le reproşează Goma scriitorilor români din țară?

Că ei, prin instituirea cenzurii operate de redactorii literari din edituri şi de la reviste literare, au instituit Piteștiul literar. Că înainte de 1989 au refuzat să înregistreze în memorie suferinţele poporului român, aşa cum după revoluţie au instituit o blocadă informativă, să nu afle cititorii preferaţi că ei, luminile patriei, au colaborat cu puterea comunistă prin tăcere, făcându-se complici ai terorizării concetăţenilor. Nescriitorii, constată Goma, foşti deţinuţi politici şi deportaţi, au fost mai curajoşi în materie de mărturie.

Paul Goma aminteşte că scriitori importanţi ca V. Tănase şi N. Breban au crezut în steaua lui Iliescu de prin 1980 şi consideră că dacă acesta a câştigat alegerile în 20 mai 1990, „faptul se datorează în cea mai mare măsură demisiei intelectualităţii române în general”. I se reproşează lui N. Manolescu interviul luat omului cu „O” mare, Iliescu, imediat după masacrul din 13–15 iunie, iar lui A. Pleşu, ministrul Culturii de atunci, că nu şi-a dat imediat demisia. Este „neuitător şi neiertător” cu G. Liiceanu şi susţinătorii lui, pentru că, interzis de comunişti în 1970, Goma a ajuns în 1990 sabotat, interzis de către anticomunişti: „Întâiul volum al meu editat în România, la Humanitas, Culoarea curcubeului, a fost extras din librării, trimis în depozit, iar după trei ani, trimis la topit, după ce au fost distruse şi plumburile”.

Ce ar spune oare Goma despre TVR I, care l-a luat în seamă şi în acest an pe Ion Iliescu & comp, sau despre modul în care ICR Chişinău i-a prezentat în decembrie (La Rond), pe marii vinovaţi din 1989, în expoziţia dedicată împlinirii a 25 de ani de la căderea comunismului în România?

The following two tabs change content below.