OAMENI ŞI CĂRŢI // Dan Lungu. Cum să uiţi o femeie

„Oamenii trăiesc în lumi diferite. Pentru unii totul e în ziar, pentru alţii totul e în Biblie. La mijloc, o altă categorie de nebuni nu crede decât în cărţi. Stau în saloane diferite, dar sub acoperişul aceluiaşi ospiciu. Fiecare se plânge în secret, şuşotind pe la colţuri că ceilalţi sunt nebuni.”

Cartea „Cum să uiți o femeie”, ediţia a doua, apărea la Polirom în 2011, în colecţia top 10+ a celor mai îndrăgite bestselleruri.

„Relaţia cu o femeie te izolează pe nesimţite”

Astfel meditează Andi, cel care acumulase doar câţiva ani de concubinaj cu o femeie: „Lumea cuplului, egoistă, suficientă sieşi, te închide ca într-un ou”. Vecinii personajului principal, numiţi „porcul și tâmpita”, cei care se ceartă mereu în apartamentul de deasupra, sunt cuplul care ilustrează perfect această închidere ermetică.

Când iese din găoace, locurile pe unde ajunge tânărul ziarist Andi sunt redacţia şi „barul presei”, iar, timp de două luni, apartamentul pastorului adventist Set care îl găzduieşte într-o situaţie delicată, după ce ziaristul, în căutare de subiecte pentru investigaţii, tatonase, condescendent şi aricios, comunitatea „pocăiţilor”.

Romanul te cucereşte de la primele pagini, deşi conţinutul evenimenţial este răsuflat. Andi se întoarce în garsonieră mort de foame şi nu o găseşte acasă pe Marga. Crede că ea face poante când citeşte biletul: „Am plecat. Te rog să mă ierţi” etc. (până atunci nu-i cunoscuse scrisul, de obicei schimbau e-mailuri). Drama începe cu o căutare amuzată, un fel de „unde eşti, chimiţă?”, în primele momente adulmecând, apoi în patru labe, apoi scotocind peste tot. Nu-ţi mai vine să râzi când se schimbă „orizontul căutării”: „Am inspectat cu ochi suspicioşi vaza, cutia cu ace şi husa rachetelor de tenis, ibricul și polonicul. Culmea prostiei am atins-o când m-am căutat plin de zel în propriile buzunare. Trebuia să fie pe undeva, nu? Ce?”. A doua zi, se simţea ciudat de bine dispus şi călca sprinţar prin oraș, căci „trebuia să facă naibii reportajul”. În strategia uitării acesta ar fi primul pas: am de lucru până peste cap.

Vine apoi timpul uluirii, când cel părăsit recunoaşte că scrutează trecutul printr-o ranchiună veninoasă (şi Teodor Mazilu, în „O aşteptare prea lungă”, dezvoltă acest motiv, cu un final neaşteptat al povestirii). Marga apare ca o fiinţă perfidă, sintetică, extraterestră, care se hrăneşte prin piele cu creme cosmetice scumpe. „Deși încercam să fim una, între mine și Marga rămânea mereu un strat impermeabil de cremă jojoba, ca o pieliță rezistentă” .

După intervalul uitării forţate constată că, totuşi, „cumva, printr-un subterfugiu, relaţia continua să existe. Nicio dispariţie, oricât de ingenioasă, nu e fără rest”. Cel care dorea să uite îşi dă seama treptat că aceasta ar fi o mare porcărie: „Cum e posibil ca doi oameni care s-au iubit să rupă brusc o relaţie ca şi cum ar fi murit? Ce lume e asta în care se poate întâmpla aşa ceva?” Este o lume care devine imprevizibilă şi primejdioasă, după ce i se păruse familiară. „La fel poţi într-o bună zi să-ţi renegi părinţii, fraţii”.

Puntea încrederii în ceilalţi oameni este ruptă, el se întoarce totuşi la cea pe care o părăsise, după un an de beţie crâncenă în doi.

Basarabenii în proza contemporană românească

Evenimentele din viaţa profesională a protagoniştilor țin de „aranjarea ploilor”, adică de vânarea „bizonului” (cititorului). Nici vorbă despre Adevăr – iată ce-i cu jurnalismul. „Bizonul rumegă forme şi nu conţinuturi”.

Ziarişti în aceeaşi redacţie – Andi la departamentul de investigaţii şi Marga la suplimentul de weekend – cei doi au făcut cunoştinţă după ce au fost invitaţi într-un grup de basarabeni. Introdus oarecum artificial în acest grup, cu ocazia sărbătoririi de către Vera, angajată la Metro, a obţinerii cetăţeniei române, Andi face observaţii care merită reţinute privitor la veselia nervoasă, nenaturală a basarabenilor (Tolea, Tania, Valera – bat la ochi şi aceste nume înstrăinate) la cheful din apartamentul închiriat de Vera și două basarabence studente în România.

Urmăriţi în literatura de peste Prut personajele care au ca prototip femeia basarabeană? Dan Lungu o descrie astfel pe Vera: Andi a cunoscut-o cu ocazia unor cuvinte ruseşti pe care ea i le-a tradus. „Avea ochi fermecaţi, dar asta-i chestia că nu-i băgai de seamă la început”. Vera avea „cuvinte cuminţi, călduţe, nu se îmbujora de patriotisme. În apartamentul ei era curat – o curăţenie simplă, temeinică, nepretenţioasă, ţărănească. Zâmbetul ei potolit era apreciat mai degrabă de bărbaţii divorţaţi. Parcă era mama celor două studente. Era genul de femeie care ar fi avut o grijă dumnezeiască de bărbatul ei bolnav”. Aceste schiţe de portret îmi amintesc de aprecierile date de E. Chersnovscaia basarabencelor întâlnite de ea în Siberia. În situaţii extrem de grele, „мои бессарабцы” au ajutat-o după evadarea ei din lagăr, dându-i ultimul cartof sau bucată de pâine şi ajutând-o să scape de păduchi.

Iubirea aproapelui apare şi la Set, în cealaltă linie de subiect, comentată la început de ziarist cu ironie voioasă, iar apoi pe un ton din ce în ce mai partizan, în favoarea misionarilor urbani neoprotestanți, „evanghelişti laici voluntari” şi în defavoarea ortodocşilor, consideraţi de pocăiţi ca „necreştini”. Observi că azi nu se mai pune problema în termenii „ortodoxie-erezie”. Adaptarea la problemele cotidiene şi cântarea devine turnesolul ortodoxiei.

Nina Negru

 

 

The following two tabs change content below.