OAMENI ŞI CĂRŢI // D. Drăghicescu. „Din psihologia poporului român”

Din psihologia poporului român Book Cover Din psihologia poporului român
Dumitru Drăghicescu
monografie
Historia
520

Aparuta sub auspicii nefavorabile (1907) "Din psihologia poporului român" a constituit prima mare monografie asupra sufletului nostru national, autorul ambitionând o adevarata panorama istorico-spirituala a poporului nostru.

1598„O naţiune este cu solul şi cu ţara în care trăieşte în aceeaşi legătură în care este spiritul cu corpul”. D. Drăghicescu

Dumitru Drăghicescu (n.1875) era originar din judeţul Vâlcea. A absolvit Facultatea de Drept şi cursurile de Filozofie din Bucureşti, apoi a plecat la Sorbona în vederea obţinerii doctoratului. Este primul român titrat în sociologie, cu teza de doctorat susţinută în 1904, „Rolul individului în determinismul social”, sub conducerea lui Emile Durkheim.

Din 1905 până în 1910, este conferenţiar la catedra de sociologie a Universităţii din Bucureşti, iar apoi se consacră cercetării ştiinţifice şi politicii. Lucrările sale, „Idealul creator” şi „Problema conştiinţei”, au apărut în Franţa, Italia, SUA şi Belgia. În anii 1916-1918, la Paris, a lucrat pentru recunoaşterea internaţională a Unirii românilor în graniţele lor etnice, publicând şi popularizând broşuri despre Transilvania şi Basarabia. „Din psihologia poporului roman”, apărută în 1907, a fost reeditată abia în 1996. Alte lucrări au rămas în manuscris după sinuciderea sa în 1945 şi au fost editate după 1990.

Izvoarele entice ale sufletului românesc

„Din psihologia poporului roman” este o carte captivantă, fără termini greoi de specialitate şi se citeşte uşor, deşi abundă de verbe la perfectul simplu (ca şi „Cazania” lui Varlaam, care era moldovean). D. Drăghicescu şi-a fundamentat concluziile sale despre poporul român pe opera lui D.Onciul, Ovid Densuşianu şi A.D.Xenopol. Ultimul, format la Berlin, a urmat direcţia etnopsihologică iniţiată de Steinthal.

Daco-romanii sunt consideraţi de Drăghicescu părinţii etnici ai naţiunii noastre, făuritorii sufletului românesc. Dar el încearcă să demonstreze că la compoziţia identităţii noastre şi alte popoare au contribuit, „cu mult puţinul lor trupesc şi sufletesc”. Cei care au lăsat „urme stăruitoare”, deşi în măsuri diferite, sunt după Drăghicescu ilirii, slavii, cumanii, ungurii, turcii, grecii moderni şi francezii.

Influenţa factorilor fizici asupra sufletului românesc

Ca şi alte ţări dominate de coline, şi România se deosebeşte prin firea poetică a locuitorilor ei. „Împrejurări nefericite au făcut ca românii să stea prea mult timp în atingere nemijlocită cu natura. Frumuseţea ei, splendoarea de culori şi tonuri atrage mintea românului necontenit către lucrurile din afară, făcându-l incapabil de o viaţă lăuntrică energică, intensă. „În consecinţă – conchide Drăghicescu – românul este un contemplativ superficial.” Interesante observaţii privitor la climă, care „a influenţat viaţa de idei împrumutând spiritului o oarecare claritate de cugetare şi o putere deosebită de analiză şi de generalizare”. Dar consideră că extremele climaterice – asprimea iernii şi verile dogoritoare – obosesc simţurile. Mai ales „prea marea căldură moleşeşte temperamentul şi caracterul. Românul capătă obişnuinţa sforţărilor intermitente, a lipsei de continuitate în acţiune, a lipsei de consecinţe în actele lui de voinţă”.

Credinţa în veşnicia sufletului, Dunărea ca mamă şi Carpatul ca tată sunt văzute ca factori covârşitori ce au ajutat acest popor să supravieţuiască. Dunărea, ca drum comercial al lumii, „cu corpul ei de valuri mişcătoare”, ne-a protejat înghiţind puhoaie de duşmani care veneau să ne înghită. Arcul muntos al Carpaţilor ne-a păstrat bogăţiile sale materiale” şi ne-a adăpostit în cutele lui”.

Alterarea caracterului românilor sub turci

Drăghicescu admiră „caracterul agresiv, îndrăzneţ şi brutal” al daco-romanilor. Constată că energia aceasta s-a înmuiat după două veacuri de lupte eroice cu turcii, o forţă uriaşă de care lumea întreagă s-a înspăimântat. „În faţa turcilor n-a rezistat nici vigoarea barbară a bulgarilor, ungurilor şi serbilor, nici civilizaţia bizantină. Pierderea neatârnării ţărilor române avu ca urmare nemijlocită pierderea neatârnării caracterului românilor.” De atunci şi „pornirea imitaţiei, pricina ei fiind lipsa unei vieţi istorice independente şi a unei personalităţi etnice proprii”.

Citeam în altă parte că, după căderea Constantinopolului, grecii deveniseră prea vorbăreţi – din cauza imposibilităţii de a trece la acţiune. Românii, după ce n-au mai avut dreptul de a ţine mai multă armată decât voiau turcii, „începură a lupta între ei pentru dregătorii. Vechiul spirit de neatârnare se dezvoltă anormal înăuntru, generând anarhie şi nesupunere. Luptele pentru tron au scufundat ţările române într-o robie reală, deşi litera formală a tratatelor cu turcii le garanta autonomia”.

La ţărani se dezvoltă însuşirea sufletească de a se ascunde, de a amăgi, „o viclenie defensivă” justificată. Spiritul greco-turcesc al epocii fanarioţilor nu a dizolvat în continuare, nu numai curajul: „mintea ageră şi deschisă se întunecă, spiritul de organizare şi de generalizare slăbi şi se moleşi. În locul acestor vechi însuşiri se strecurară cunoscuta resemnare şi neîncredere în puterile sale, credinţa în noroc, fatalitatea, care pătrunseră adânc în sufletul poporului nostru”. Printre altele, sociologul remarcă un lucru foarte caracteristic: „din împrumuturile numeroase de cuvinte turceşti verbul este exclus”.

Cartea lui Drăghicescu nu este cu totul perimată şi ar putea fi completată cu rezultatele cercetărilor mai recente. L-am auzit la 26 octombrie pe dl Gh. Duca, preşedintele Academiei din Chişinău, vorbind la Filarmonică despre Dimitrie Cantemir şi moldoveni, care s-ar evidenţia prin deşteptăciune printre români. Dar de ce un alt academician, P. Soltan, analizând anul trecut un raport de cercetare sociologică prezentat de mine, îmi reproşa că nu am constatat nivelul intelectul scăzut al populaţiei R. Moldova?

Nina NEGRU

The following two tabs change content below.