OAMENI ŞI CĂRŢI // Crucea reeducării

363778„Literatura lumii trebuie să ia act de o pagină nouă în analele alienării umane.”

Constantin I. Stan

Nu găsesc o lectură mai potrivită în Duminica a III-a din Post, a Sfintei Cruci, decât cartea profesorului Constantin I. Stan, „Crucea reeducării. O istorie a „reeducărilor” în temniţele comuniste din România (1948-1964)”, apărută la Bucureşti, ed. Christiana, 2010, precum şi ultimul volum de memorii, „Prea mult întuneric, Doamne!”, publicat în 2012 de dr. Radu Ciuceanu. Datorită eforturilor Fundaţiei „Vasiliada”, marţi, 18 martie, chişinăuenii au avut ocazia să participe la o întâlnire cu ieromonahul Augustin, stareţul schitului „Înălţarea Sfintei Cruci” de la Aiud.

Mulţi nu ştiu de ce cumplitul experiment penitenciar „Reeducarea”, numit de P. Pandrea „Poema pedagogică valahă”, este considerat cea mai grea cruce purtată vreodată de neamul românesc. Paradoxal, modelul de exterminare sovietic, preluat după 23 august 1944 de guvernul de la Bucureşti, nu oferea exemple de reeducare ca la Piteşti, care în anii 1949-1951 i-a şocat pe studenţii-cobai din laboratorul lui Nicolski. Soljeniţîn nu pomeneşte în scrierile sale despre metode de tortură ca cele practicate de ocupanţii sovietici în România.

Memorii şi sinteze despre experimentul criminal

Pentru a defini fenomenul „Reeducarea”, C.I. Stan împarte lucrarea sa în patru capitole: I. Începutul reeducării la închisorile Suceava şi Târgşor; II. Fenomenul Piteşti sau apogeul reeducării; III. Exportul reeducării la Gherla, Aiud, Tg. Ocna şi Canal. Procesul; IV. Ultima reeducare: Aiud, 1960-1964. Numai citind titluri de capitole, cel care nu ştia nimic intră în temă.

Cartea editată în 2012 de istoricul Radu Ciuceanu, preşedintele Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului (INST) al Academiei Române, vine în continuarea volumului al treilea de memorii ale sale, „Pecetea diavolului”, despre procesul Mişcării Naţionale de Rezistenţă din Oltenia numit „teatru judiciar”, acest „tobogan pe care justiţia aluneca spre cele mai fetide zone ale comportamentului uman”, deşi respecta tipologia burgheză a procesului: procurori, avocaţi din oficiu, public în sală (securişti), martori (dirijaţi) etc.

Fenomenul Piteşti sau „reeducarea” este analizat de Radu Ciuceanu pe baza experienţei proprii (15 ani de închisoare), dar cu instrumentele utilizate şi de prof. Constantin I. Stan în lucrarea sa de sinteză. Nu am în vedere că R. Ciuceanu ar utiliza documentul de arhivă sau literatura de detenţie ca C.I. Stan, ci metodele de sistematizare a observaţiilor despre cumplitul experiment Piteşti. R. Ciuceanu făcea sinteza imediat, în puşcărie, şi acţiona în consecinţă: „laboratorul” Piteşti este calificat ca un „concept diabolic” de cel care credea chiar de la început că singura armă de luptă cu autorii din umbră ai reeducării este comunicarea, atenţionarea celorlalţi.

Primii cobai – elevi şi studenţi

La Târgşor erau internaţi vreo 200 de elevi. Primul a fost grupul maramureşenilor. În 1949, toamna, au fost aduşi „cămăşile galbene” de la Tg. Mureş, apoi cei din Oradea, „refractarii” din Dobrogea, grupul din Sibiu şi „aristocraţii” din grupul Bucureşti.

La Piteşti erau închişi vreo şapte-opt sute de studenţi. Cel mai mare grup era al bănăţenilor şi oltenilor, dar mai era „o pestriţitură de studenţi din toată ţara”, care nu au reuşit să-şi atingă scopul: alungarea armatei sovietice şi redobândirea teritoriilor pierdute. R. Ciuceanu relatează că Banatul a fost „fruncea” rezistenţei anticomuniste, „cu 30 de organizaţii subversive, dintre care unele au trecut la luptă armată directă”.

Cum a fost posibilă batjocorirea unor oameni tineri de către o mână de ticăloşi? Sunt scoase în evidenţă trei condiţii.

Prima condiţie a practicării experimentului a fost izolarea totală a deţinuţilor, secretizarea în faza de debut a terorii. I-au luat prin surprindere. Începutul a fost „infernul sonor” declanşat în toiul nopţii la etajul de deasupra camerei cu 60 de studenţi în care se afla şi R. Ciuceanu: timp de o oră „parcă sute de baroase băteau, însoţite de zeci de glasuri care deveneau din ce în ce mai puternice. Câte un ţipăt se detaşa prin violenţă… Şi brusc se aşterne o linişte deplină peste masa de carne sângerândă”.

A doua condiţie a fost implicarea personalului administrativ al închisorilor, pregătit să colaboreze cu autorii experimentului şi cu torţionarii infiltraţi în celule. Ei au avut alte canale de comunicare decât Direcţia Generală a Penitenciarelor.

A treia condiţie a fost compoziţia arestaţilor. Majoritatea autorilor de memorii pe care i-am citit au recunoscut că au căzut, nu au avut curaj, verticalitate, că au ajuns chiar ca nişte îndrăciţi. Brutele dresate i-au distrus imediat pe cei curajoşi. Ceilalţi studenţi nu au sărit asupra „roboţilor terorii”, să moară luptându-se cu ei.

Etapele reeducării aveau comitetele lor:

1. Deţinutul trecea prin diferite probe ale chinului, bătaia fiind aplicată de Comitetul de tortură şi de administraţia penitenciarului.

2. Apoi autodemascarea în faţa Comitetului de demascare (viitoarea autocritică, pe care dacă nu ţi-o faci singur, lasă că ţi-o fac eu) şi obligatoriu apostazia.

3. Apoi convertirea la satanism prin conferinţe, lecturi, discuţii.

Metodele de tortură din acei ani impresionează nu numai prin duritate, ci şi prin perversitate: bătaia soră cu moartea alterna cu obligarea deţinuţilor de a se scuipa reciproc în gură şi de a se urina reciproc în gură. Din pachetul de torturi cunoscut a supravieţuit până azi denunţarea reciprocă a oamenilor, stimulată de mici Nicolski ce rămân în umbră nepedepsiţi.

The following two tabs change content below.