OAMENI ŞI CĂRŢI // Crucea de la căpătâi

1318858044_imagesNoi, basarabenii, avem un obicei frumos, numit „Pastele blajinilor”, şi ţin minte că era respectat chiar şi sub regim comunist. Prin ferestrele şcolii care dădeau spre cimitir, vedeam agapa aceea luminoasă la care era prezent tot satul, lângă crucile proaspăt vopsite ale celor răposaţi. Peste un timp au apărut printre cruci monumente şi mici obeliscuri (unele chiar cu stea comunistă în vârf) şi măsuţe lângă morminte îngrădite, iar la agapă – oameni chercheliţi. În cimitirul „Doina” din Chişinău începuserăm să numărăm crucile: rămăseseră mai puţine decât monumentele. Şi cimitirul de pe str. Armenească te şochează prin monumente care eclipsează crucile. Dar cel mai mult m-a durut starea în care am găsit, la Bucureşti, mormântul marelui filantrop unionist Vasile Stroescu, pe aleea numită „a comuniştilor”: fără cruce şi cu un bust care te copleşeşte prin tristeţea chipului înfăţişat în piatră.

Creştini ai faptei

Maria Andronache, bibliotecară de prin părţile unde s-a născut Vasile Stroescu, m-a uimit prin felul în care s-a pregătit pentru parastas la mormântul lui din Bucureşti. De atunci mi-e ruşine să pomenesc la Blajini doar pe cei răposaţi din familie.

Într-o toamnă, vreo 15 ani în urmă, Măriuca Vulcănescu era la Chişinău, invitată de Vasile Şoimaru să vadă locurile pe unde au lucrat părinţii ei, în cadrul echipelor studenţeşti ale lui Gusti. I-am luat un interviu şi am aflat lucruri zguduitoare despre faptul că familia nu a putut găsi rămăşiţele pământeşti ale lui Mircea Vulcănescu. Nu trecuseră mulţi ani de când fratele meu se deplasase la Biisk, aproape de hotarul cu Mongolia, şi nu găsise nici urmă de mormânt sau documente despre cei deportaţi dintre rude şi morţi în închisoarea de acolo. Cum să te deprinzi să trăieşti gândind că oricum trupul în pământ se preface şi nu are importanţă ce pământ îngrăşăm?

Măriuca Vulcănescu spunea despre o carte a lui Teodor Duţu, „După 50 de ani”, apărută la Buzău, în care l-a regăsit fericită pe tatăl ei la închisoare, la pagina 200: cojea nuiele ca să poată fi împletite. Un poştaş le povestea că, fiind în celulă cu Mircea Vulcănescu, în doi ani învăţase „Divina comedie” pe dinafară. Mai spunea că pagini din jurnalul mamei ei, scrise în timpul procesului lui Mircea Vulcănescu, nici astăzi nu sunt acceptate pentru tipar.

Mişcată de tot ce aflasem despre moartea de mucenic a lui Mircea Vulcănescu (în octombrie 1952, la Aiud), am cerut să i se facă un parastas într-o biserică de la noi, aşa cum făceam şi la 15 iunie pentru Eminescu. Femei din biserică, aflând că nu-mi este rudă, mai n-au pufnit în râs: parcă le-ar părea un semn de nebunie să te rogi pentru altcineva decât pentru „cercul strâmt”.

Demolarea modelelor creştine

În 2009, un bust al lui Mircea Vulcănescu a fost amplasat în Bucureşti, în scuarul spre str. Popa Soare, după ce au fost obţinute toate avizele prevăzute de lege. Ei bine, filozoful şi martirul nici aici nu are loc. O ştire din ultimele luni te face să crezi că martirii mor degeaba la noi: oamenii nu învaţă nimic din exemplul dat de Vulcănescu. Primăria sectorului 2 Bucureşti a fost somată de Institutul „Elie Wiezel” pentru studierea Holocaustului din România, finanţat de guvernul român, să îndepărteze bustul din piaţa Sf. Ştefan, pe motiv că Mircea Vulcănescu ar fi un „criminal de război”.

Cel despre care Mircea Eliade a scris că „nu a mai întâlnit un om mai înzestrat cu toate darurile şi nici alt om care să-l întreacă în modestie” nu este decât un criminal pentru demolatorii valorilor creştine. De altfel, aceeaşi „comisie Wiezel” îl consideră şi pe Valeriu Gafencu un fascist, reuşind să convingă pe cine trebuie că „sfântul închisorilor” nu merită să fie luat în seamă.

Nu ştiu cum se face că Franţa nu renunţă nici acum la panteonul de „valori” ale sângeroasei revoluţii din 1789, la fel cum ruşii nu renunţă la „eroii” revoluţiei din 1917. Numai modelele creştine sunt demolate. La noi asta e posibil datorită unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului României din 13.03.2002 privind ridicarea în locuri publice a unor statui sau plăci comemorative dedicate criminalilor de război.

Vorba lui Grigore Vieru: „Iar voi aşa ne mulţumiţi!”

 

The following two tabs change content below.