OAMENI ŞI CĂRŢI // Cotul Donului, o mare tragedie românească

După lectura încordată a cărţii lui Orwel „1984”, nu acordam atenţie umorului său din romanul „Omagiu Cataloniei”, despre războiul civil din Spania, devenită loc de experimente al comuniştilor. Ce scrie acolo despre cimitire îmi aminteşte de ceva cunoscut din copilărie.

Lipsa aproape totală de inscripţii religioase; steaua cu cinci colţuri sau nimic în loc de cruce devenea la noi un lucru obişnuit. Dar bălăriile vara, transformarea cimitirului din deal în pârtie de săniuş iarna… Dacă nu ar fi existat sărbătoarea aceasta, Paştele Blajinilor, ţinută din inerţie de creştini, cimitirele ar fi fost arate de colhozuri, ca cel al mănăstirii Noul Neamţ după 1962.

Cele mai triste erau gropile comune ale celor împuşcaţi de comunişti, uitate sau necunoscute (unul din ele se afla sub terenul de dansuri „Ulîbka” din Chişinău, altul sub ferma de porci de la Cania).

Nu demult, la cotul Donului, a apărut o cruce la Kleţkaia (foto) peste groapa comună de 30 de metri lungime şi 20 de metri lăţime, unde au fost îngropaţi 150 de mii de ostaşi români. Statul român nu a făcut pentru ei măcar o cruce până acum. Vasile Şoimaru a cioplit-o cu cuţitul dintr-un copăcel uscat.

Veterani, dar nu din cei cu privilegii

Prima călătorie în România mi-a prilejuit, în compartimentul aglomerat al unui tren, întâlnirea cu un om care a scăpat cu viaţă după dezastrul de la Cotul Donului. În timp ce vorbea cu mine, soţia îl ghiontea mereu: să tacă. Eram atentă la reacţia lui. În loc să devină mai prudent, repeta, ca să nu uit, că el pentru Basarabia şi Bucovina a ajuns până în acel capăt al Rusiei.

Peste două decenii de la acea întâlnire, prof. Vasile Şoimaru făcea de două ori câte 1942 km cu maşina sa (în 2009 şi 2012) pentru a căuta locul unde au pierit românii în acele zile de iarnă cumplită cu -40 de grade. Despre descoperirile lui tulburătoare citiţi în cartea „Cotul Donului. 1942: eroism, jertfă, trădare”, 2012; autorul proiectului, coordonator şi imagini dr. Vasile Şoimaru. Cartea cuprinde şi interviuri cu veterani din România care vorbesc despre Cotul Donului. Prin ce se deosebesc ei de veteranii „victoriei de la 9 mai”, care ne-au înăduşit cu prezenţa lor în Chişinăul celei de-a doua jumătăţi a sec. XX? Prin faptul că suportă cu înaltă bărbăţie dispreţul cu care a fost răsplătită jertfa lor.

„Naţiunile mari au spintecat istoria”

…scrie Cioran, iar românii trebuie să-şi ceară scuze în stânga şi-n dreapta că au trecut Nistrul şi au ajuns la Odesa, la cotul Donului.

Afli din pagini pline de dramatism că eroismul ostaşilor nu mai contează. Americanii le-au dat ruşilor în 1942 secretul unui aliaj, ceea ce i-a făcut pe nemţii specialişti în tancuri să exclame: „Am pierdut războiul!”. Citeşti nedumerit despre căpitanul Marinu de la biroul 2 de spionaj şi contraspionaj, care a pricinuit într-un ceas moartea a 900 de români, luând în locul altora hotărârea de a nu da ajutoare pentru cucerirea localităţii Kleţkaia.

Unul din capitolele cărţii îmi atrage atenţia: „La Cotul Donului victoria rusească nu a fost o victorie propriu-zisă, ci una obţinută prin trădare”. Veteranul Iosif Niculescu face o şocantă afirmaţie: proiectilele româneşti de brandt, vopsite în galben, rămâneau pe câmp neexplodate. A aflat cauza după întoarcerea în ţară, de la unul din colegii săi (comunist) de la Spitalul Brâncovenesc, care n-a fost mobilizat pe front, ci în pirotehnica armatei. „Şi ce făceai acolo?” „În proiectilele de brandt nu băgam explozibil, încât aveau numai capsa de pornire şi atât. Ca să ne dăm seama care sunt acestea, le vopseam în galben”. Nici nu se temeau să spună cât de mult urăsc România.

Acum 70 de ani, pe un ger de 40 de grade, preotul Popescu din Ştefăneşti, Argeş, a citit rugăciuni singur, la marginea gropii uriaşe, până au venit ruşii şi l-au luat prizonier. Un om a avut mai mult curaj decât statul român, care păstrează cimitirele ruseşti întregi fără a le cere ruşilor dreptul nostru la cimitire de onoare. 150 de mii de ostaşi români, rămaşi în solul roşu de lângă Donul liniştit, nu au un cimitir. V. Şoimaru constată că statul italian şi cel maghiar au inaugurat cimitire ale eroilor lor, ultimii constatând că 100 de mii dintre „maghiarii” căzuţi erau români.

Nina NEGRU

 

The following two tabs change content below.