OAMENI ŞI CĂRŢI // Cât îi costa mărturisirea pe clasicii literaturii creştine

Nina NEGRU

Se vorbea în Ziua Culturii Naţionale despre lecturile strămoşilor noştri şi constatam că astăzi unii le-ar considera anacronisme.

„Catalogul general al manuscriselor moldoveneşti păstrate în URSS”, publicat în 1989 de Valentina Ovcinicova-Pelin, descrie colecţia de manuscrise (143) din secolele XIV-XIX ale bibliotecii de la mănăstirea Noul-Neamţ. Îl răsfoieşti şi lecturezi o epocă: această bibliotecă avea  cărţile fundamentale ale Ortodoxiei. De obicei, titlul cărţii-manuscris este formulat reieşind din conţinutul lucrărilor: „Codice miscelaneu de învăţătură ascetică”, „Codice miscelaneu de vieţi de sfinţi, apocrife şi povestiri din Pateric” etc.

Cei mai citiţi Sfinţi Părinţi în Moldova

Chiar dacă nu intră în orizontul de aşteptare al basarabenilor, merită să-i facem cunoscuţi pe autorii cel mai des incluşi în aceste antologii manuscrise premergătoare Filocaliei româneşti.

Pe locul I după frecvenţa includerii în codice se află Sf. Simeon Noul Teolog. Urmează Efrem Sirul, Grigorie Teologul, Vasile cel Mare, Maxim Mărturisitorul, Casian Rîmleanul, Grigorie Sinaitul, Teodor Studitul, Nichita Stitatul, Ioan Scărarul ş.a. Primii trei din top au fost şi poeţi. Vor fi fost citite şi alte opere din literatura creştină, rămase la mănăstirea Neamţ, de unde provine această bibliotecă-tezaur păstrată din 1962 la Arhiva Naţională din Chişinău.

Din scrierile Sf. Maxim Mărturisitorul în „sbornik” erau incluse „Capete despre dragoste”. După acest Sfânt Părinte nobleţea nemărginită a omului, după ce Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, se arată în relaţia cu „tu” prin iubire”.

Părintele Stăniloae a dezvoltat acest subiect în cartea „Iisus Hristos sau restaurarea omului”: „tu” este o grea răspundere pentru altul. „Când chemarea lui „tu” rămâne fără ecou, îl condamnăm pe semen la moartea singurătăţii.”

Prin trebuinţa necondiţionată de a răspunde altora – scrie Sf. Maxim Mărturisitorul – se arată că oamenii nu pot urca spre eternitatea în Dumnezeu decât împreună. Creatorul persoanelor umane a făcut de aceea imposibilă uitarea reciprocă. Uitarea e scrisă doar „în legile-omeneşti”.

Dumnezeu însă ne dă o valoare prin care să ne impunem ca existenţe de neuitat semenilor. Prin această neputinţă de a se uita în veci unii pe alţii le arată Dumnezeu oamenilor că i-a făcut pentru veşnicie.

Acest concept creştin despre dragoste presupune, după sfântul mucenic Maxim, că trebuie să fie în oameni o putere nesecată de a iubi şi o însuşire de a se face vrednici de iubire la nesfârşit.

I-au luat cărţile, i-au tăiat limba şi mâna dreaptă

Sfetnic al împăratului Heraclie de la Constantinopol, Sf. Maxim Mărturisitorul (580-662) se retrăgea la mănăstire în timpul când Răsăritul era vătămat de eresul monoteliţilor, răspândit chiar de patriarhii de la Constantinopol şi împăraţi care o făceau pe teologii.

Nu pot să mânii pe Dumnezeu tăcând, spunea cuviosul Maxim atunci când era îndemnat să ţină în inima sa „precum voieşte”, dar cu gura să nu mărturisească. Pleacă la Roma şi, împreună cu 105 episcopi convocaţi în sinod de Papa Martin, dau anatemei scrisoarea împărătească „Typos” şi scriu creştinilor din toată lumea să se ferească de ea. Într-o noapte, papa este exilat în Cherson, iar cuviosul Maxim, bătrân de 70 de ani, şi ucenicul său Anastasie, sunt duşi la cercetare în palatul împărătesc, desculţi şi dezbrăcaţi.

Sf. Maxim era nebiruit în cuvânt: l-a convins pe Patriarhul Pyrros al Constantinopolului că Iisus Hristos are două firi fără amestecare şi două voinţe într-o singură persoană. Adepţii monotelismului i-au luat cărţile să nu mai fie pregătit pentru polemici.

Altă dată îl aduceau la palat cu cinste, şi, după vorbă multă de amândouă părţile, martorii mincinoşi recunoşteau ceea ce spunea el. Îl întindeau, îl băteau şi la urmă îl scuipau zicând: „ Ăsta nu face voia împăratului! Spune-ne, răule bătrân şi îndrăcitule, pentru ce zici unele ca acestea?”

Şi i-au tăiat limba cea de Dumnezeu grăitoare, apoi mâna dreaptă – să nu mai scrie. Iar episcopul prieten fiind de faţă se îndreptăţea plecându-şi faţa în jos: „Şi ce pot face eu când în alt chip a voit binecredinciosul împărat?”