OAMENI ŞI CĂRŢI // „Adevărul, ca o uşă pe care nimeni n-o vede”: Cezar Baltag

4262_image_column_articleAceastă propoziţie-antet, dintr-o poezie a lui Cezar Baltag, spune multe despre autorul ei. Oricine poate găsi pe Wikipedia că Cezar Baltag (26.07.1939 – 26.05.1997) a fost un „poet român, eseist, traducător, strălucit militant împotriva stalinismului cultural, a proletcultismului, unul dintre cei mai valoroşi reprezentanţi ai generaţiei resurecţiei şi a paradoxismului, alături de Nichita Stănescu, Ioan Alexandru” ş.a. Că a fost redactor la „Gazeta literară”, „Luceafărul”, „Viaţa Românească” şi a susţinut rubrici permanente devenite celebre. Că a cunoscut succesul şi a fost o vedetă literară. Dar mai puţini observă uşa adevărului, pe care el a văzut-o în plin regim comunist. Au mai fost în acel moment istoric şi alţi poeţi cu inteligenţă speculativă, dar n-au scris ca el despre cartea veche (visa din copilărie infolii groase) şi despre opera ştiinţifică a lui Mircea Eliade. Cezar Baltag este nu numai traducătorul, ci şi interpretul unor lucrări fundamentale ale lui M. Eliade, ca „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, editată înainte de 1989, cartea de eseuri „Nostalgia originilor”, „Dicţionarul religiilor” de Mircea Eliade şi Ioan P. Culianu, care apar în româneşte imediat după 1990. Ca şi Eliade, Cezar Baltag a vrut să ştie adevărul despre „lucrurile de taină”. Şi i-au plăcut scriitorii cu cheie, ca Dimitrie Cantemir.

Apropieri de destin

Când, după 1989, a demarat campania de colectare de carte pentru basarabeni, Cezar Baltag a dăruit voluminoasa „Istorie a literaturii române” de G. Călinescu. Îi înțelegea pe frații de peste Prut. Născut la Mălineşti, Hotin, după 28 iunie 1940 se refugia cu familia la Dorohoi şi apoi în satul Spineni, jud. Argeş. Cezar va absolvi liceul la Piteşti şi Facultatea de Filologie la Bucureşti. Un minunat păr cârlionţat îi încorona fruntea, cum se vede în fotografia din anii tinereţii. Un alt refugiat basarabean, Ion Lazu, îl portretiza cu multă căldură: era de o mare nobleţe, sensibilitate, delicateţe. Nu-şi risipise timpul niciodată în discuţii de cafenea. „Esenţializa, rafina, căuta rădăcina lucrurilor”. Poet de mare calibru, în perioada 1962-1996 publică 12 volume de poezii, „de un ermetism din ce în ce mai greu traductibil”, cum remarca Al. Piru. Pentru cei care vedeau uşa, Cezar Baltag era poate mai puţin ermetic. I-au murit prea devreme şi fratele, şi soţia, poeta Ioana Bantaş. Avea să se stingă şi el, tot de leucemie, la vârsta de 58 de ani.

În 1972, pleacă în SUA, unde îl cunoaşte pe Mircea Eliade. Poetul ce părea „înfăşurat de plasa deasă a abstracţiunilor” – scrie I. Lazu – „a căutat să refacă drumul spre M. Eliade cam în felul cum acesta încercase în anii 30 să refacă legătura cu titanul predecesor B.P. Hasdeu”.

Totuşi, basarabenii nu l-au cunoscut şi apreciat pe Cezar Baltag, nici pe Cezar Ivănescu sau Paul Goma. Ei l-au preferat pe Adrian Păunescu în locul unor spirite critice care au rezistat în faţa tăvălugului comunist fără să facă vreo concesie.

„Doamne, o vale închisă

mi-e inima

ascunsă de toţi, ştiută de toţi

prăpastie în lumină,

rostire mai goală

decât umbra

unui stol de vrăbii peste zăpezi.

În jurul ei

e atât de mare tristeţea

încât îngerii

care nimeresc din greșeală

în bătaia gândului

simt abisul şi cad îngheţaţi.”

(Din „Chemarea Numelui”, penultimul volum de poeme de Cezar Baltag, apărut în 1995).

Eseistul de la care avem de învăţat

În 1992 C. Baltag publica la Galaţi o carte intitulată „Eseuri”, în care analiza cu multă competenţă „Creanga de aur” a lui Frazer şi ultima carte a indianistului Sergiu Al. George. Scrie mereu entuziasmat de fonetismul versurilor „de o rară perfecţiune” ale poetului-prelat Dosoftei. Considera că în cartea veche, scumpă inimii lui, „aproape fiecare cuvânt este o sărbătoare terminologică”. Dă un exemplu: „Marea iaste apă sărată şi amară care umple sânurile cele adâncate ale pământului”.

În 1996, C. Baltag publică un excepţional volum de eseuri „Paradoxul semnelor”. Un întreg capitol al II-lea, intitulat „Un destin al spiritului”, este dedicat obsesiilor centrale ale unor mari scriitori: M. Eminescu, T. Maiorescu, C. Petrescu, T. Vianu, I. Barbu, L. Blaga, N. Stănescu. Un alt capitol vorbeşte „la prezentul continuu” despre timpul sărbătorii în calendarul ebraic şi calendarul creştin. Găsim în acest capitol întemeierea biblică, istoricizată, a sărbătorii Paştelui la evrei (celebrat prima dată în ajunul plecării din Egipt, la porunca lui Dumnezeu, transmisă poporului evreu prin Moise şi preotul Aaron).

M. Eliade regreta faptul că „nu dispunem de un cuvânt mai precis decât acela de „religie” prin care să numim experienţa sacrului, irupţia sacrului în lume. Termenul „religie”, scrie M. Eliade, are o experienţă îndelungată, dar întrucâtva limitată din punct de vedere cultural. La nivelurile cele mai arhaice de cultură, a trăi ca fiinţă umană este de la sine un act religios.

Cezar Baltag arată în capitolul despre „Paradigma eliadiană” din ultima sa carte de eseuri modul în care Eliade se încadrează în conceptul de „cercetare extraordinară” şi propune „un nou nucleu paradigmatic istoriei religiilor”. Ajunge la această concluzie analizând atât „tăcerile lui Eliade”, care refuza să trateze despre existenţa lui Dumnezeu, cât şi cele câteva principii importante ale metodologiei lui în cercetarea fenomenului religios, care îi asigură un rol de prim rang în ştiinţa contemporană. Ideea fundamentală a lui Eliade este mereu scoasă în evidenţă: „Sacrul este un element în structura conştiinţei, nu un stadiu în istoria conştiinţei”.

The following two tabs change content below.