Oameni şi cărţi // Eroi au fost, eroi sunt încă

New Image– De ce te miri? Tu le-ai trimis cărţi, ţi-au trimis şi ei o carte!

– Eu nu le-am trimis, n-am aruncat cu cărţi în ei, au căzut ei în ele, precum răcanii, în propria baionetă – şi io-te ce le făcui! (Din romanul lui Paul Goma „Soldatul câinelui”, Bucureşti, 1991)

Conform periodizării schiţate de Paul Goma, cartea „Soldatul câinelui” se încadrează în partea a patra: primele volume scrise după ce în 1977 se stabilea în Franţa.

Te dăm noi pe mâna exilului

Aşa i-ar fi zis Pleşiţă înainte de a-i fi făcut vânt din România. La 3 februarie 1981, primea coletul cu „cartea Cruchev”, trimisă din Madrid, unde participase la o conferinţă. Personajul principal în „Soldatul câinelui”, ubicuu deşi absent, este Securitatea, care atenta la propriu la viaţa exilaţilor care nu-şi ţineau gura. Este o carte despre eroii noştri din exil: Paul Goma şi soţia sa, Monica Lovinescu şi colaboratorii de la Europa Liberă. Ce noroc ai avut că ai reuşit să ajungi în Occident, repeta Monica Lovinescu, deşi abia îşi revenise în 1977 după o   bătaie soră cu moartea. Nici pe Goma cartea-bombă „Cruchev” nu l-a ucis: explodase în mâna şi în obrazul lui Calisti. Exilaţii ăştia au delir de persecuţie – au rânjit unii – „Iată că Goma a mai inventat ceva!”

Filip, fiul de câţiva anişori al lui Paul Goma, în noaptea de 3 spre 4 februarie 1981, adormise pe canapea îmbrăcat şi încălţat. Tatăl lui recunoaşte că s-a „instalat în frică gospodăreşte”. Filmele văzute nu-i slujesc la nimic, nici cărţile citite. „Ştiam că pentru a rezista onorabil salbelor, salvelor, rafalelor de vămi, trebuie să îndeplineşti două condiţii aparent opuse: prima, să ai ce pierde – tinereţe, sănătate – şi să consimţi la această pierdere; a doua, să nu ai ce pierde – bunuri materiale, situaţie, legături de rudenie, de prietenie – deci să nu poţi fi şantajat prin alţii, prin altceva. Or, cu trecerea timpului, pierdusem ceea ce era de pierdut, până aproape de epuizare (tinereţe, sănătate), căpătând în schimb (?) ceva care putea fi pierdut: copilul”.

Filip vrea să se joace în parc, dar iese din ce în ce mai rar, din cauza „Braţului Armat şi Lung al Re-vo-lu-ţiei, care poate atinge şi pedepsi, oricând şi oriunde”. N-am citit pagini mai dramatice din 1989, când un tată din Chişinău publica dialogurile sale matinale cu fiica, intitulate „Hai, puiu, la grădiniţă”.

Despre ce meditează Goma (dar nu în parc)? „Asta urmăresc ei: să nu fac un sfert de pas fără frica de bombă. Şi mai ales să mă pună să-mi vâr singur în gură o bombă-căluş”. Sau, zilnic, sapă refrene ca nişte adânci fântâni: „Cum au reuşit, bestiile, să strice, să întoarcă pe dos unul din lucrurile esenţiale, întoarcerea acasă, cu tot ritualul ei: căutarea cheilor, introducerea, răsucirea lor, apoi apăsarea clanţei şi împingerea uşii spre acasă. De ani de zile încep să simt cheia încă de la colţul străzii… Mâna dreaptă pe mânerul cuţitului, cheia în mâna stângă… Ei aşteaptă de regulă, la etajul superior”.

Trebuie să ne obişnuim cu astfel de manifestare a eroismului: „Când eşti hăituit de atâta vreme, simţi cu îmbrăcămintea, vezi cu ceafa, miroşi cu umerii apropierea, târcoalele…”

La noi drepturile omului nu sunt simple cuvinte

Paul Goma povesteşte cum a participat la primul proces într-o ţară civilizată, Germania, unde nu apare ca acuzat, ci ca martor al lui E. Georgescu, eroul de la Europa Liberă. Avocaţii s-au desistat după ce au primit ameninţări. Georgescu, mic şi insignifiant în faţa instanţei, apare ca victimă culpabilizată şi tratată mai rău ca agresorii. Martorul Goma, cenzurat zdravăn de traducătoare. La indicaţiile preşedintelui, grefierul nu notează nimic. Toţi cei care au fost agresaţi fizic sunt mai întâi calomniaţi, murdăriţi, pentru ca agresiunea să cadă pe un teren de drept comun, în niciun caz politic.

Goma se întreabă: „Unde este Radu Rush, cel care în aprilie 1981 s-a predat poliţiei germane şi serviciului de securitate american de la Europa liberă, declarând cu probe că a fost trimis de Securitate ca să-i lichideze pe Emil Georgescu la Munchen şi pe Victor Frunză la Aarhus pentru emisiunile lor critice difuzate la Europa liberă?”.

Dacă vom continua aşa – remarca un ziarist francez – vom fi roşii, dar imediat după aceea, morţi. Şi iarăşi Goma cu meditaţiile lui: „Ce s-a întâmplat cu germanii? Sunt insuportabili din cauza agresivităţii inversate, masochiste… Ce au câştigat ei din această tragedie? Unde le sunt cărţile – adevărata şi statornica revanşă?”. Şi mai ales: „De ce polonezii, în ciuda dezastrului continuu, rămân în picioare?”.

În „Soldatul câinelui” Paul Goma mărturiseşte că este profund şocat de înstrăinarea scrisului său prin dactilografiere şi imprimare. „Este sigur că dacă mi-ar fi fost publicate cărţile în româneşte, aş fi acceptat cu timpul această înstrăinare necesară”. Da, au mai fost şi alţi scriitori publicaţi mai întâi în traducere, apoi în original. Numai că „Ostinato” al lui Goma, volum terminat în 1966, se publică în română după 26 de ani de aşteptare; „În cerc” după 25 de ani; „Uşa noastră cea de toate zilele” și „Garda inversă” după 24 de ani, iar „Gherla” după 18 ani.

Se deprinsese cu această stare de lucruri: „Dacă tot visez, atunci visez cărţile mele multiplicate în manuscris. M-aş face caligraf (la o Dragomirnă) şi aş copia, cu pana de gâscă, doar ultimele variante ale delictelor mele literare. Apoi aş încredinţa paralelipipedul de hârtie unui frate, să-l închidă între două scânduri de tei” .

Nina Negru

The following two tabs change content below.