Oameni buni // Medic fără vacanţă

 

central IMG_7674

Îşi practică meseria cu pasiune mai bine de 40 de ani. Svetlana Chirilov face parte din categoria medicilor nedormiţi, forţaţi să facă sacrificii, medici care au muncit pentru bani puţini şi s-au ales cu pensii de mizerie. Cu toate acestea, după ce s-a pensionat, a rezistat să stea acasă doar un an, după care a decis să o ia de la capăt. S-a reangajat la o instituţie medicală din stânga Nistrului, pentru că sistemul de sănătate de la Tiraspol se confruntă, ca şi cel de la Chişinău, cu un deficit acut de cadre medicale.

De opt ani, medicul care va împlini în curând frumoasa vârstă de 70 de ani face un drum de peste 20 de km dus-întors peste Nistru, la spitalul din or. Dubăsari. La ora stabilită, ne întâlnim în staţia din Ustia, Dubăsari. Ia zilnic microbuzul până la podul de peste Nistru. Acolo coboară. Timp de 18 minute trece podul, aşa-numitul post vamal al autorităţilor separatiste, apoi ia microbuzul de rută cu care ajunge la spital. Îi ia o oră ca să ajungă la destinaţie. De această dată are mai mult noroc, ne ia o maşină de ocazie până la pod. Apoi, în timp ce mă pregătesc să-i fac o poză în preajma tancului cu drapel rusesc, de pe malul drept al Nistrului, se opreşte un alt fost pacient de-al său cu maşina: „Doamnă medic, mergeţi la serviciu?”, se interesează.

Dacă murea un copil pe vremea ceea, era o catastrofă! Eram numiţi ucigaşi. ‚Nu mama, ci voi, medicii, l-aţi ucis!’, ne puteau acuza şefii. Aveam un registru în care semnau părinţii după fiecare vizită. Era foarte strict.”

Ratez şansa să o fotografiez. Şoferul ne povesteşte că a fost un copil bolnăvicios. Doamna Svetlana îl vizita foarte des, la solicitarea părinţilor lui. Îi este recunoscător şi o admiră pentru abnegaţia ei.

Primul medic în sat

A fost angajată la Ustia în 1975, a fost primul medic în această localitate. „Timp de cinci ani, am lucrat singură. Eram nu doar pediatru, ci şi moaşă, chirurg. Aveam câte trei-patru chemări pe noapte. Până m-am dumerit şi am început să le reproşez oamenilor: ‚Sunteţi de câteva zile la pat, de ce nu mă chemați ziua?’. Așa a fost până s-au obișnuit cu faptul că au medic în sat. Pe atunci, aveau telefoane doar preşedintele de colhoz, cel de soviet sătesc şi brigadierii. Depuneam un efort considerabil ca să chem ambulanţa. Acum e mai uşor”, îmi relatează ea.

Te ascultă plină de înţelegere, are o voce calmă şi caldă. În perioada sovietică, îşi aminteşte, una din obligaţiile pediatrilor era să viziteze zilnic familiile cu mulţi copii să se asigure că sunt în siguranţă. „Maria lui Toma, dintr-un sat vecin, avea cinci copii. O vizitam în fiecare zi. Iar ea striga la mine: ‚De ce vii?! M-am săturat de tine!’. ‚Tu mai cinstești din când în când, aşa că trebuie să venim’. ‚Nu te teme, nu va muri niciunul’, mă asigura ea. Cât noroi am frământat, câte drumuri am făcut!…”.

Mihai, bărbat în toată firea, este unul dintre copiii salvaţi în urma unei astfel de vizite. „Am mers cu Irina, sora medicală de patronaj, la o mamă care născuse. Abuza de alcool. Am găsit-o dormind pe lejancă, lângă patul pentru copii. Ea dormea, iar copilul nu era. Unde să fie oare? Sora medicală a ridicat întâmplător o pernă mare şi a dat de micuţ, abia respira. Dacă murea un copil pe vremea ceea, era o catastrofă! Eram numiţi ucigaşi. ‚Nu mama, ci voi, medicii, l-aţi ucis!’, ne puteau acuza şefii. Aveam un registru în care semnau părinţii după fiecare vizită. Era foarte strict.”

„Văzând ce pensie am, am plâns un an”

Nu există casă în Ustia căreia nu i-a trecut pragul. A ieşit la pensie în 2003, dar a mai lucrat până în 2007. Nu şi-a permis niciodată o vacanţă la mare ori la munte. Şi, cu toate acestea, nu i s-a acordat niciodată diplome ori premii. „Am ieşit la pensie cu 267 de lei. Am plâns un an. Apoi mi-am şters lacrimile. Nu-mi găseam locul acasă, m-am obişnuit să fiu printre oameni. Imediat ce am primit oferta de la spitalul din or. Dubăsari, am acceptat”.

E la curent cu ultimele evenimente social-politice de la Chişinău. O indispun. „Cred că cei de la Chişinău trebuie să aibă un pic de respect faţă de cei care lucrează. Toate problemele noastre sunt provocate de lipsa de demnitate şi stimă pentru oamenii care muncesc”, afirmă femeia.

Un spital încremenit în timp

Crede totuşi că a avut o viaţă frumoasă. Are doi copii şi patru nepoţi. Copiii săi au afacerile lor la Chişinău. Una dintre nepoţele învaţă în Germania. În preajma spitalului din Dubăsari, convenim să păstrez discreţia şi să nu fac fotografii, pentru a evita problemele cu autorităţile de aici. Instituţia medicală arată ca în perioada sovietică. Pereţi scorojiţi, mobilier vechi. Deşi mai are o oră până va începe programul, sub uşă s-a format deja un rând de părinţi cu copii.

În cabinetul său are câteva jucării, un cântar pentru copii. Îmbracă un halat alb, scoate stetoscopul. A început să lucreze aici cu 800 de ruble. Timp de opt ani, salariul i-a fost majorat până la 1700 de ruble (circa 2300 de lei). În pofida salariilor mici, în stânga Nistrului, mituirea medicilor nu are amploarea de la Chişinău. „Am fost mulţumită cu o cutie de ciocolate şi flori. De regulă, câte o bunicuţă recurge la acest gest. În perioada sovietică însă nu se accepta nici măcar atâta. Dacă îţi aducea cineva o cutie de bomboane, te temeai că te vor aresta…”, îşi aminteşte ea.

Pacienţii dau semne de nerăbdare. Ne luăm rămas bun. Rămâne între pereţii clădirii, în oraşul încremenit în timp, în seama celor care au poate norocul să întâlnească un profesionist ce lucrează nu atât pentru bani, cât pentru că îşi iubeşte cu pasiune meseria şi pentru că nu poate trăi altfel. Mai are un vis, să vadă poate munţii, o metropolă, pentru asta însă ar fi nevoie să nu mai fie copii bolnavi la uşă.

The following two tabs change content below.