O zi de duminică la Carahasani // Reportaj

Satul Carahasani. Foto: Nadejda Roşcovanu

12 noiembrie 2017. În drumul nostru spre Carahasani, Ştefan-Vodă, sat în care JURNAL de Chişinău are mulţi abonaţi, am făcut popas în târgul de la Olăneşti. Aici, fără ca să îi căutăm, am întâlnit oameni şi din Carahasani, veniţi să cheltuiască banii sau să îi înmulţească. Am avut intuiţia să ne oprim în acest târg plin de lume, deoarece Carahasani era pustiu de tot, o singură abonată a venit la întâlnirea cu noi.

Târgul din Olăneşti. Foto: Nadejda Roşcovanu

Cereale, legume, flori, fructe, copaci, fel de fel de obiecte de uz gospodăresc, lemne pentru foc sunt  înşirate în maşini şi pe jos, pe şoseaua care duce spre centrul satului. Târgul din Olăneşti forfoteşte de lume – vânzători şi cumpărători băştinaşi şi din satele vecine, oameni fără rost, ieşiţi în piaţă ca să mai schimbe o vorbă.

Braţele de ziare JURNAL de Chişinău, pe care le împart colegii mei, trezesc interesul oamenilor adunaţi în piaţă. Până să apuce să înţeleagă ce ziar au în mână, mulţi dintre ei ne întreabă de la ce partid suntem. O băbuţă îndrăzneaţă apucă o „gazetă” şi încă una (dacă am lăsa-o, le-ar lua pe toate!)  şi le bagă imediat în torbă, fără să o intereseze despre ce ziar e vorba. „Ne-o şi di învălit şeva, ori di aprins focu’”, aud răspunsul la întrebarea pentru ce a luat două exemplare de acelaşi număr.

Colegii mei trag o fugă la maşină să mai aducă încă un braţ, ziare care se epuizează la fel de repede. Dezamăgită că încercăm în zadar să îi informăm, fiindcă ei vor folosi oricum ziarele ca să aprindă focul, mă opresc şi îi urmăresc. Sufletul mi se umple de optimism când văd cum mai mulţi oameni, în special vânzători, au desfăcut ziarele să le citească. Înseamnă că nu am venit de pomană, îmi zic, apropiindu-mă de unii să îi fotografiez.

Ofurile negustorilor din Olăneşti

Preţurile din târgul Olăneştilor nu sunt cu mult diferite de cele din Chişinău, doar produsele scoase de localnici de prin beciuri, grădini şi coteţe, fac diferenţă mare la kilogram. Studiem piaţa, marfa care trădează de multe ori sărăcia oamenilor, mai tragem cu urechea la ofurile lor. Moralul sătenilor din târg e la fel ca şi al orăşenilor din capitală, tineretul e gata de plecare, acasă rămân părinţii singuri, ţintuiţi de gospodării. „Înainte şi păduchii erau altfel”, mă amuză vorba tristă a unui bătrân ce vinde pere, om ce îşi varsă amarul altuia ce vinde și el alăturea.

Carnea de găină, cocoş, raţă sau gâscă, costă 65 de lei kg la Olăneşti. Foto: Nadejda Roşcovanu

Târgul din Olăneşti

Mă apropii de un vânzător să văd cât costă cărbunele şi lemnul, atât de necesare sătenilor în prag de iarnă. Rămân uimită când aflu ce mare e preţul lemnului de salcâm: 1.000 de lei sterul. De unde să ia ţăranii atâţia bani ca să iasă din iarnă?, mă crucesc eu. Nici cărbunele nu e ieftin, un sac de 40 de kg costă 180 de lei.

„E scump, dar ce să faci?”, se întreabă retoric bărbatul care vinde, Mihail Răilean. Originar din Carahasani, Mihail spune că îl înlocuieşte pe consăteanul său, afaceristul cu lemnul şi cărbunele, Iurie Roşca. Mihail, întors de curând de peste hotare ca să-şi înmormânteze mama, e gata să plece la muncă înapoi în Polonia, împreună cu soţia sa. „Ce să facem aici?”, mă întreabă bărbatul, mărturisindu-mi că decât să lucreze acasă la câmp pentru o sumă care nu-i ajunge de trai, mai bine o apucă în lume pentru câţiva ani. Spune că mulţi consăteni de-ai săi sunt plecaţi în Polonia, acolo unde au un salariu bun şi sigur, cazare, mâncare, dar şi pachet social.

Familia Barcari. Foto: Nadejda Roşcovanu

Lângă o maşină încărcată cu varză, Sergiu şi Viorica Barcari, agricultori şi ei din Carahasani (am zis eu că întreg satul e la Olăneşti acum!), fac vânzare zâmbindu-le amabil cumpărătorilor. La preţul de 2,50 lei pe kg, calculez că ar avea nevoie de câteva maşini de varză să le vândă ca să-şi încălzească o iarnă locuinţa.

Lucrează mult pământul anul întreg, spun ei, pentru a-şi pune la cale cât mai bine cei patru copii. Fac agricultură pe câteva hectare de pământ, pe care cresc fructe şi legume. Deşi afacerea de familie le merge bine, nu văd viitorul copiilor în acest domeniu. Şi copiii lor, cred ei, vor porni probabil printre străini, cel mai mare şi-a pregătit deja bagajul de plecare. Ceilalţi copii mai învaţă încă, al doilea termină o şcoală în România, al treilea merge la un liceu din Chişinău şi numai mezinul e cu ei acasă. „Avem o şcoală mare, nouă şi frumoasă în sat, din cauza exodului însă sunt lipsă o mulţime de cadre didactice la Carahasani”, îmi spune Sergiu Barcari o problemă mare care îl apasă, fiindcă e nevoit să îi trimită departe de casă şi pe cei mai mici, ca să facă carte.

Biserica din Carahasani

Carahasani, satul dintre două lumi

Carahasani, aşa cum mi-l şi imaginasem, e un sat frumos, cu locuinţe noi, bine îngrijite, şi vechi, multe părăsite. Pământul din jurul locuinţelor, gătit deja de iarnă, demonstrează că cineva a mai rămas gospodar acasă. O biserică impunătoare, deschisă şi în vremurile comuniste, se ridică falnic pe un vârf de deal. Şcoala e o ditamai construcţie nouă, modernă şi frumoasă, dar care nu are mult să rămână şi ea, ca unele case, părăsită. Puţin peste 200 de copii au mai rămas să înveţe în această şcoală, pentru care, cei câţiva profesori băştinaşi, luptă ca să nu plece din sat.

Şcoala din Carahasani, în care învaţă aproximativ 200 de copii. Foto: Nadejda Roşcovanu

În faţa primăriei din Carahasani, frunzele căzute ale copacilor şi florile de toamnă colorează clădirea bine îngrijită, peste drum, într-o clădire nouă, îşi are sediul firma unde sunt angajaţi majoritatea oamenilor din sat, în agricultură. Casa de cultură, clădire mai veche, e în reparaţii.

La oră exactă, în curtea primăriei, unde am stabilit să ne întâlnim cu cititorii, apare o femeie (abonată a ziarului nostru), un pic mai târziu ni se alătură şi un bărbat (care află abia acum despre acest ziar), întors de curând de la târgul din Olăneşti, unde a mers să vadă preţul pâinii. Toate noi şi bune toate la Carahasani, numai că satul îmi pare cam pustiu. Mă mir de unde s-au strâns tocmai 30 de abonaţi în această localitate.

Din discuţiile cu cei doi localnici, deduc unde au dispărut carahasănenii, de pare atât de trist şi pustiu satul. Poate că oamenii nu s-au întors încă de la târg, ori s-a terminat abia acum slujba la biserică sau poate că nimănui nu îi arde a discuţii, când încă o tragedie le-a mai răpit un suflet dintre ei, un tânăr decedat în ajun în accident.

Eugenia Ocrainean, singura abonată venită la întâlnirea cu redacţia ziarului JURNAL de Chişinău, spune că nu se pricepe la politică, de aceea nici nu prea citeşte astfel de subiecte în ziarul nostru. Preferă în schimb rubricile despre oameni şi viaţă, despre greutăţile prin care trec moldovenii, deoarece duce şi ea o viaţă deloc uşoară şi se regăseşte cumva în multe din aceste articole. Ni se destăinuieşte că e nerăbdătoare să deschidă ziarul şi să îl citească atunci când i-l aduce poştăriţa. Deschide şi acum unul, pe care i l-am dat noi, să ne arate textele de care chiar e absorbită. Încerc să îi fac o fotografie cu ziarul în mână, şi ea, la văzul obiectivului îndreptat spre dânsa, ia o atitudine încremenită. În zadar mă străduiesc să o distrag din această stare monumentală, ca să îi prind chipul firesc, ea rămâne aşa cum este – înlemnită, atât de veridică în faţa camerei foto!

Primăria Carahasani

 

The following two tabs change content below.