O viaţă şi o dragoste unice


MARIAJ // De ce aş trăi doar cu mine şi pentru mine, în lumea mea egoistă şi fadă, fără să vreau să împart şi să ofer nimănui nimic?

Pe 22 martie s-a împlinit un an de la căsătoria noastră şi Da! – aşa cum am rostit, împreună, la Starea Civilă – pot afirma cu tărie, convingere şi curaj că mă simt o femeie împlinită şi fericită, care se poate baza pe persoana iubită oricând şi necondiţionat. Şi aceste sentimente vin din respectul, încrederea şi dragostea purtate unul altuia, consolidate în timp, cărămidă cu cărămidă. Din credinţa că există Dumnezeu deasupra noastră, a tuturor şi ne protejează şi veghează familia.
Abia am ajuns la baza construcţiei familiei noastre… şi nici atât! Mă simt ca într-un palat din sticlă, transparent. Nu avem nimic de ascuns, ba dimpotrivă… avem să arătăm lumii întregi, prietenilor şi duşmanilor noştri, o iubire sinceră şi curată, în care cred şi lupt până la capăt. O astfel de iubire doresc din suflet tuturor femeilor. Căci numai astfel poţi muta munţii din loc şi înlătura obstacole pe care viaţa ţi le pune de-a curmezişul ei, vrând-nevrând; căci numai dragostea, respectul şi încrederea îţi pot oferi tăria, ambiţia şi motivaţia de a realiza lucruri, de a construi şi merge mai departe, fără ajutorul ori mila nimănui.
Ce unic şi sublim este…
…Gândul că te întorci acasă şi te aşteaptă cineva, gândul că eşti acasă şi aştepţi pe cineva, fiecare zgomot din dreptul uşii care te face să tresari de emoţia că ar fi el şi abia aştepţi să îi sari în braţe, sărutându-l cu dor! Momentele când el te face să te simţi unică şi specială, că eşti doar a lui şi numai a lui, iar împreună sunteţi acea forţă pe care nimeni şi nimic în această lume nu o poate doborî. Fiecare zi când eşti prietenă, iubită, amantă, copilă răsfăţată – toate pentru el, pentru amândoi. Ne plac rolurile multiple şi palpitante, jocurile în doi! Să înveţi să oferi numai unei singure persoane – Soţul tău – acea diversitate de care are nevoie orice bărbat: momente de tandreţe, pasiune, romantism, masaj, băi cu spumă şi şampanie; umor, dezbateri de tot soiul, palavre şi bârfe în doi, plimbări sub clar de lună, cine romantice, filme, piese de teatru, picnicuri, vizite la prieteni sau rude, călătorii, petreceri…

…Sărbători într-o familie numeroasă, cadouri desfăcute peste tot. Cântece din copilăria noastră, în faţa grătarului ori a bradului de Crăciun, ouă roşii, încondeiate ciocnite de Sfintele Paşti. Râsete, clinchete de pahare închinate în sănătatea celor dragi, albume îngălbenite de vremuri apuse răsfoite, iar şi iar, an de an, căci nu trebuie să uităm niciodată cine şi cum am fost, de unde am pornit pe lungul drum al vieţii şi ce am devenit, cum ne-a schimbat şi încotro ne-au purtat valurile tumultuoase ale acestei vieţi.
Să înveţi când şi cum să ceri ceva, cum să îţi prezinţi nemulţumirile, bănuielile ori lipsurile în faţa soţului tău, fără să îi răneşti sentimentele şi orgoliul. Acestea, dar nu numai, sunt dovezi de iubire supremă! Iar acea fiinţă umană care nu crede sau nu vrea să creadă în puterea şi miracolele dragostei, într-o relaţie solidă, până la moarte şi necondiţionată de nimeni şi nimic, atunci aceasta trebuie să aibă o viaţă lipsită de sens şi credinţă, goală, anostă, tristă în desăvârşirea ei. Of, trebuie să fie cumplit să fii egoist sau orbit de orgoliu şi mândrie! Poate unii consideră aceste cuvinte simple, adolescentine, „telenovele”, cuvintele unei femei mult prea visătoare ori, cine ştie… fără „creier”. Este realitatea care mă înconjoară zi de zi şi pas cu pas. E plăcut, cald, confortabil. Mă simt în siguranţă, iubită şi protejată – sentimente ce nu le-am mai simţit, trăit până acum.

De aceea mulţumesc soţului meu…

Pentru toate clipele petrecute împreună, pentru fiecare oră, minut şi secundă din viaţa noastră scurse în ritm când lent, suav, când intens şi palpitant!
Mulţumesc pentru fiecare dimineaţă ploioasă, ceţoasă şi friguroasă în care aducea, cu harul şi bunătatea caracteristice, soare strălucitor, razele-i mângâindu-mi şi alinându-mi viaţa, cu o forţă de incredibilă magie şi extaz. Ce a fost ori ce va fi să fie niciodată nu m-am gândit, prezentul învăţând să trăiesc frumos şi cu intensitate maximă. Acele ore, minute şi secunde – toate ca un cumul de fapte, vorbe şi trăiri profunde, perfect prinse ca într-un cerc de pasiune arzătoare şi mistuitoare.
El, cu bunătatea şi răbdarea incredibile, cu înţelepciune, în acelaşi timp, a reuşit să aducă ce nu credeam vreodată că se va întâmpla – acele atingeri blânde de aripi de înger peste sufletul meu, a reînviat fiecare părticică minusculă din al meu trup – ca un firicel de apă ce se extinde şi se împrăştie uşor, readucând la viaţă tot. Îi mulţumesc pentru fiecare seară fără lună plină, dar în care mă făcea să cred că e acolo, într-un colţ de cer, luminându-ne şi veghindu-ne paşii rătăciţi în noapte.

Îi mulţumesc pentru fiecare dimineaţă ce coboară lent peste mine, trezindu-mă cu aroma îmbătătoare şi inconfundabilă a cafelei cu lapte, făcute de el. Şi iată că rodul dragostei noastre ce creşte în mine şi lună de lună îi simt mişcarea din ce în ce mai intensă, aşteaptă în curând să respire aerul acestei lumi şi să vadă lumina… Lumina Sfântă a Sărbătorilor de Paşti.

…şi părinţilor mei…
Pentru că m-au născut să întâlnesc Iubirea!
De ce-aş trece prin această viaţă numai şi numai numărând bani sau gândindu-mă cum să-i fac din ce în ce mai mulţi, ce ţoale, telefoane ori cosmetice de „firmă” să îmi mai cumpăr, petrecându-mi timpul numai prin cluburi, baruri, restaurante sau având nenumărate relaţii, iar fiecare eşec să îl consider… „din vina lui”?
Pentru ce şi de ce… fiecare moment greu sau important din viaţa mea, ca femeie, ca şi cuplu, precum fiecare decizie ca achiziţionarea unei maşini, locuinţe, propria nuntă, propriul copil, treburile casnice să ne împingă mereu către „mami şi tati”? Pentru că eu ca femeie, ca şi cuplu suntem limitaţi intelectual şi incapabili să le facem singuri cu dragoste, dorinţă, ambiţie şi responsabilitate? Pentru că este mai comod pentru noi să ne exploatăm părinţii la nesfârşit, iar noi să ducem o viaţă lipsită în totalitate sau doar parţial de griji?
De ce aş trăi doar cu mine şi pentru mine, în lumea mea egoistă şi fadă, fără să vreau să împart şi să ofer nimănui nimic?
De ce să nu vreau să am copii pentru care să lupt şi să-mi dau viaţa, pe care să-i văd cum se nasc, se joacă şi cresc – sub îndrumarea, atenţia, dragostea şi aripa mea protectoare?
Am învăţat alături de soţul meu ce înseamnă să fii o femeie luptătoare, ce înseamnă să te bucuri de lucrurile realizate singură şi „împreună cu el”, cum să nu devii o fiinţă simplă, slabă, fără vlagă, comună şi lipsită de voinţă, cu „talente” aparente.
Anonim