O viaţă fericită şi un singur regret

A convieţuit 28 de ani cu soţul şi s-a întrebat întotdeauna dacă e vis sau realitate

Antonia are şi acum chipul luminos. Ochii încă nu şi-au şters culoarea. Buzele îi sunt desfăcute mereu într-un zâmbet. Iar picioarele mici şi subţiri continuă să alerge într-o parte şi în alta. Acum e la magazin după produse alimentare pentru fratele nevăzător, acum e la şedinţa Clubului femeilor în etate, acum e la repetiţiile corului. E o romantică, o veselă şi o optimistă şi la 85 de ani. Iradiază feminitate. Cei care nu-i ştiu vârsta îi dau 55–56 de ani.

Inima Antoniei s-a sfărâmat în bucăţi

La 16 ani, de Antonia s-a îndrăgostit Andrei, cel mai frumos băiat din sat. Era înalt, blond, cânta la chitară. O purta de mână prin tot satul, îi cânta serile melodii de dragoste. Toate fetele din şcoală îl râvneau, dar el a ales-o pe Antonia. Fata era la vârsta întrebărilor şi încerca să găsească, împreună cu flăcăul, răspuns la toate întrebările ce o frământau despre propria persoană, relaţiile cu oamenii din jur şi nu numai. Unele colege se uitau la ea cu admiraţie, altele – cu invidie.

În zilele de duminică, domnişoarele din mahala se strângeau în jurul celor doi îndrăgostiţi şi ascultau vrăjite cântec după cântec până când flăcăul îşi punea chitara la gât şi pleca cu Antonia să asculte şoaptele câmpiilor şi ale livezilor. Fetele îi petreceau cu ochii, iar noaptea toate visau la o iubire ca a lor.

Trei ani cei doi s-au iubit pătimaş. Dar într-o zi inima Antoniei s-a sfărâmat în bucăţi. Marea ei iubire a murit pe un pat de spital, în urma unui groaznic accident de autocar. A suferit foarte mult iubita. Sărmana de ea, multă vreme după aceea, se trezea în puterea nopţii şi sărea ca o nebună la fereastră, chemată de cântecul iubitului. Dar noaptea era neagră şi mută şi niciun cântec ori măcar o şoaptă nu se auzea…

Făcea mult sport ca să se elibereze de tensiuni

Natură pozitivă, Antonia a înţeles că viaţa continuă. Şi-a luat destinul în mâini şi a mers mai departe. A făcut studii la un Colegiu Pedagogic, după care a plecat în cel mai înfundat sat din republică. Toată fericirea o găsea în muncă. Adevărata tristeţe a sufletului a ştiut să o ascundă întotdeauna după un zâmbet. Era tânără şi îi plăcea să organizeze tot felul de activităţi extraşcolare. Organizase pe lângă şcoală şi un cor al satului.

În plan sentimental însă, rămânea rece. Nu răspundea la declaraţiile bărbaţilor. Era convinsă că n-o să mai poată iubi pe altcineva. Păstra vie amintirea primei iubiri, o lumina cu gândurile învăluite mereu în dulcele ei parfum. Şi zilele se scurgeau pline, iar Antonia devenise fată bătrână. Nici gând să-şi întemeieze o familie. Citise o grămadă de romane de tot soiul, călătorise prin toate ţările fostei Uniuni Sovietice. Se arăta mereu interesată de ascensiunea în profesie. Făcea sport, mult sport ca să se elibereze de tensiuni. Îi mulţumea Domnului că totuşi viaţa e generoasă cu ea şi era sigură că până la sfârşitul zilelor nu va face altceva decât să se consacre profesiei. Mama, femeie înţeleaptă, se îngrijora de situaţia fiicei. Voia s-o vadă la casa ei, soţie cu bărbat şi cu copil în braţe.

Cum a înţeles că ar putea să existe ceva între ei

În ziua în care a împlinit 37 de ani, o mătuşă de la Bălţi i-a adus un mire. Avea 42 de ani, era un bărbat inteligent, nu era arogant şi muncea din zori până în noapte. Avea serviciu bun – şef adjunct la o întreprindere – şi era înzestrat cu capacitatea de a negocia, de a planifica. De fapt, asta îi şi cerea munca lui. Fusese căsătorit, avea un copil. Antonia l-a respins categoric: „Ce, de la Bălţi şi până aici n-ai mai văzut femei? Te-ai oprit tocmai la mine? Nu eşti dumneata cel care să mă fericeşti, aşa că vezi-ţi de treabă!”. Refuzul nu l-a lăsat cu mâinile în jos pe bărbat, dimpotrivă, i-a aprins dorinţa de a o cuceri pe această femeie care îi plăcuse de la prima vedere.

A fost foarte insistent timp de un an. De la prima atingere neînvinsa a înţeles că ar putea să existe ceva între ei. Deşi a fost întotdeauna capabilă să ia decizii rezonabile, în acele clipe era confuză. Nu voia să-şi calce jurământul. Trăia o stare destul de grea. În cele din urmă, Antonia s-a dat bătută şi la 38 de ani s-a căsătorit. Femeia povesteşte: „A fost un noroc. Am convieţuit 28 de ani cu Pavel şi m-am întrebat întotdeauna dacă e vis sau realitate. Am trăit împreună o mare fericire. M-a privit tot timpul cu drag şi dor. Toate lucrurile în casa noastră le făceam în numele dragostei. Cu voie bună, mergeam împreună pe la petreceri, nunţi, cumetrii. Primul dans îl dansa cu mine, apoi fiecare dansa cu cine găsea de cuviinţă. Zicea că am venit să chefuim, nu să fim geloşi. Avea foarte multe trăsături ce îmi aminteau de prima mea iubire. La fel ca Andrei, a pus la baza relaţiilor noastre sufletul. Mă ajuta în toate: şi la bucătărie, şi la făcut curăţenie prin casă, şi la pregătirile pentru o oră de clasă sau o serbare. Împreună trebăluiam prin grădină. Îmi spunea mereu că viaţa e prea scurtă şi trebuie să ne bucurăm de ea, s-o trăim intens, să răspândim mereu energia dragostei în jurul nostru. Am iubit, dar nu ne-am lăsat duşi de val, am fost şi romantici, dar şi realişti. Adică am trăit şi cu pâine, şi cu tot ce vine din spirit. Ar fi greşit să spun că în aceşti 28 de ani de viaţă în comun, Pavel n-a privit niciodată în jur şi n-a păcătuit măcar cu gândul, dar a fost numai cu gândul. Mi-a spus-o înainte de a închide ochii pentru totdeauna. A murit la 71 de ani, răpus de o boală necruţătoare. M-a lăsat zâmbitoare, cu sufletul plin de amintiri frumoase, rugându-mă să nu-l scald în lacrimi după moarte, ci să mi-l iau ca aliat şi să-mi trăiesc zilele ca şi cum el ar fi lângă mine. Asta şi fac de 19 ani…”

Regretă că n-a putut fi mamă

Romantică, optimistă, iradiind feminitate şi la 85 de ani, aşa cum vă spuneam, Antonia se dedică îngrijirii fratelui nevăzător, cântă în corul de la biserică şi în corul veteranilor, participă în Clubul femeilor în etate. E femeia care a ştiut toată viaţa să iubească şi să muncească şi care îi învaţă şi pe alţii să fie curajoşi, bucuroşi şi buni. Ea le spune tinerilor că oglinda minţii devine mai luminoasă atunci când te afunzi în lecturi decât atunci când stai în faţa calculatorului aproape non-stop, îi îndeamnă să nu-şi piardă niciodată încrederea în forţele proprii, să creadă în Dumnezeu. E mulţumită de viaţă.

De un singur lucru îi pare rău – că n-a putut fi mamă, n-a avut copii. La final, mi-a spus: „Le-aş sfătui pe fetele care o tot întind cu măritişul să se grăbească un pic, să nu amâne căsătoria până la vârsta când organismul aproape că nu mai este dispus să nască. Nu uitaţi, fetelor, toate lucrurile în viaţa asta se cer făcute la vremea lor”.

 Nina Neculce

 

 

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce