O tristă întâmplare ca o binecuvântare

CREDINŢĂ // Atunci când nici nu te aştepţi, când eşti gata să pierzi ultima speranţă, Dumnezeu îţi întinde mâna, îţi trimite bucuria

Era sfârşit de an şcolar. Într-un amurg, după o ceartă la cuţit cu mama din cauza notelor mici, Irina a ieşit puşcă din casă. Cu sufletul împovărat de ură, colinda străzile orăşelului. Era supărată foc pe mamă-sa şi a hotărât, la cei 14 ani ai săi, să nu se mai întoarcă acasă. Mamei, la început, i s-a părut o glumă. Nu şi-a făcut griji când a văzut că a trecut de miezul nopţii. Era convinsă că a plecat la prietena ei, Anişoara, la care obişnuia să înnopteze câteodată. „Va veni uşernica acasă, unde are să se ducă”, şi-a zis Albina, mama Irinei, când s-a trezit dimineaţa. A plecat liniştită la serviciu. Însă „uşernica” nu a venit nici a doua zi, nici a treia…

Cuprinsă de nelinişte, femeia a căutat-o pe la toate prietenele. Niciuna nu avea ştire pe unde o fi fata ei. A întrebat ba de unul, ba de altul – nimeni nu ştia nimic. Văzând că gluma se îngroaşă, a anunţat poliţia. Era convinsă că poliţiştii, în scurt timp, îi vor aduce fiica acasă. Atâta odor şi atâta mângâiere avea pe lume. Cu bărbatul nu s-a înţeles. Au divorţat pe când Irina avea aproape cinci anişori. Fraţi şi surori nu i-a dat Dumnezeu. Părinţii se trecuseră de timpuriu din viaţă. Aşa că Irina îi creştea speranţele şi îi lumina zilele. Şi când mai uitase de necazuri, această durere cumplită a căzut ca din senin pe capul ei. Din ziua aceea, casa Albinei a devenit tristă ca un cimitir. Durerea o îneca şi lacrimile nu i se mai uscau de pe obraz. Prietenii şi vecinii erau întristaţi de această dispariţie subită.

Într-o zi însă sufletul i se mai înseninase. În timp ce se întorcea de la serviciu, s-a apropiat de ea o fetişcană care i-a spus că a văzut-o pe Irina cum spăla podelele la o casă de ţigani. Fata era gata să meargă să îi arate unde se afla acea casă. Albina a telefonat unui poliţist şi, împreună, au mers la casa cu pricina. Însă când au ajuns acolo au aflat că, în ajun, întreaga familie a plecat în Belarus. Cu ei a plecat şi Irina.

În Belarus, la vândut perdele

Ţiganii care o luaseră pe Irina colindau sate şi oraşe din Belarus, făcând comerţ cu perdele. Vindea şi Irina alături de ei. Odată a fost lăsată singură, iar ţiganii au plecat după marfă. În timp ce se târguia cu o cumpărătoare, s-a apropiat de ea o femeie şi i-a zis: „De mult te urmăresc, fetiţo. Văd că nu eşti ţigancă. Spune-mi cum ai ajuns aici, căci inima mea simte că ceva nu este curat la mijloc?”. Şi Irina, într-o rusească stâlcită, i-a spus acelei femei adevărul, precizând că nu ţine minte cum a nimerit în familia ţiganilor. Însă atunci când s-a trezit în casa lor, i-au vorbit cu blândeţe, iar a doua zi i-au cumpărat îmbrăcăminte şi încălţăminte. I-au promis cercei şi brăţară din aur.

I-a mai mărturisit că, până a veni în Belarus, îi ajuta la făcut ordine prin casă, la spălat vesela, deoarece nu o jigneau şi nici nu o ţineau flămândă. După ce a ascultat-o, femeia a luat-o la ea acasă. A doua zi, a urcat-o într-un autobuz şi i-a zis: „Cu acest autobuz o să ajungi la o mănăstire. Apropie-te de oricare maică, spune-i ce s-a întâmplat şi ea o să te ajute”. Maicile şi surorile de ascultare, cam toate având peste 50 de ani, au primit-o cu drag în comunitatea lor. Irina însă credea că o să întâlnească acolo şi copile de vârsta ei. „Dacă vrei să comunici cu fete de seama ta, o să te ducem în altă mănăstire”, i-au spus într-o zi maicile.

La mănăstirea Bogoliubov

În timp ce Irina îşi călea voinţa printre străini, mamă-sa nu mai contenea să se roage în faţa icoanelor. Se ruga pentru fiica rătăcită şi maica Feodora de la o mănăstire de la noi, care i-a spus Albinei: „Numai prin milostenie, post şi rugăciune o să-ţi vezi fiica acasă. Roagă-te neîncetat la Măicuţa Domnului şi ai să vezi cât de mare este puterea rugăciunii”.
Poate anume rugăciunea mamei şi a maicii Feodora au ajutat-o pe Irina să plece de la acea familie de ţigani, să ajungă la prima mănăstire, apoi să treacă uşor din Belarus în Rusia fără niciun document.

Dacă vameşii i-au studiat îndelung paşaportul maicii care o însoţea, pe Irina nici măcar nu au întrebat-o unde merge. Ajunsă la mănăstirea Bogoliubov, Irina a rămas încântată de frumuseţea care i s-a deschis înaintea ochilor. A înduioşat-o până la lacrimi bunătatea stareţului Petru Cucer, nume binecunoscut în părţile locului şi apreciat de numeroşi preoţi, călugări şi credincioşi.

Dorul de casă şi de mamă o măcina mereu

Irina i s-a destăinuit acestui păstor duhovnicesc, iar sfinţia sa a binecuvântat-o să rămână în mănăstire. Aici a avut parte de bucurie şi pace aproape cinci ani. Însă dorul de mamă şi de casă o măcinau mereu. L-a rugat de câteva ori pe stareţ să o ajute să se întoarcă acasă, iar acesta îi tot răspundea: „Încă puţin”. Şi dacă a văzut că stareţul trage de timp, a pus gând să fugă din mănăstire. Nu mai putea de dorul mamei. O frigea inima când se gândea la ea. Regreta că a făcut-o atât de mult să sufere. Într-o dimineaţă, când maicile erau la rugăciune, a fugit împreună cu o tânără din regiunea Moscovei. Au mers la aceasta acasă de unde i-a scris mamei o scrisoare prin care o informa unde se află, că este bine, sănătoasă şi o ruga să facă tot posibilul să o ajute să se întoarcă acasă.

Mama şi fiica, din nou împreună

Nebănuite sunt căile Domnului. Atunci când nici nu te aştepţi, când eşti gata să pierzi ultima speranţă, El îţi întinde mâna, îţi trimite bucuria. Albina, nebună de fericire, umbla cu scrisoarea ceea pe toate drumurile orăşelului răcnind: „Irina mea e vie! Slavă ţie, Doamne!”. Apoi, după ce se mai domoli puţin, a pus la cale cu cea mai bună vecină a ei aducerea fiicei acasă. Vecina avea doi fii la Moscova. Anume aceştia au mers în acel sat din regiunea Moscova, i-au făcut paşaport provizoriu Irinei şi, într-o seară frumoasă de toamnă, pierduta fără veste s-a întors acasă.
Să vedeţi cum s-au împletit lucrurile. Cuprinse de emoţii după ce s-au îmbrăţişat, mama şi fiica plângeau de nu vedeau nici drumul, nici cărarea. Făcuse doar câţiva paşi de la autogară când, la un colţ de stradă, au dat nas în nas cu familia de ţigani care o luase pe Irina.

Reîntâlnirea cu ţiganii

La început şi Albina, şi Irina s-au cutremurat, dar ţiganca le-a rugat să fie liniştite că vrea să le vorbească. Mai întâi şi-a cerut scuze de la Albina, apoi către Irina: „Fă, spune-i mamei că nu te-am luat cu de-a sila în casa noastră. Ai dorit singură acest lucru. Şi spune-i că nu ţi-am făcut niciun rău. Asta vreau s-o ştie ca să nu mă poarte pe la poliţie”. Albina le-a spus doar atât: „Duceţi-vă cu Dumnezeu şi lăsaţi-ne în pace! Să fiţi sănătoşi voi şi copiii voştri!”.
Au trecut doi ani de când Irina s-a întors acasă, la Otaci. S-a căsătorit, e fericită. Alături de ea e fericită şi mama, care locuieşte împreună cu tânăra familie. Şi azi Irina spune că nu ştie cum a ajuns în acea familie de ţigani. De un lucru însă este absolut convinsă – puterea rugăciunii a ajutat-o să se întoarcă acasă. Vorbesc de această întâmplare ca de o binefacere care le-a ajutat să se apropie cu toată fiinţa de Dumnezeu.

Această poveste adevărată am auzit-o de la vecina a cărei fii au ajutat-o pe Irina să se întoarcă acasă.

The following two tabs change content below.