O sută de ani de zile la porțile Laputei (I)

Reacția presei din România la declarațiile așa-zis „simbolice” de Reunire pe care le semnează pe bandă rulantă primăriile din Basarabia oscilează între extreme emoționale: entuziasm și patriotism, pe de o parte, angoasă și îngrijorare, pe de altă parte. Se vede de la o poștă că majoritatea ziariștilor și analiștilor de dincolo de Prut au rămas surprinși nu numai de fenomenul în sine, ci mai cu seamă de amploarea acestuia. Surpriza (uneori, stupoarea) arată că percepția asupra RM și a basarabenilor s-a clișeizat demult în România și nu mai depășește decât în foarte puține cazuri (cetățeni informați, specialiști sau comentatori dedicați cauzei) cadrele fixate încă prin deceniul nouă al veacului trecut.

[De ce ne-ar mira, pe de altă parte, reacția fraților din România, dacă noi înșine nu am măsurat niciodată aici, la noi acasă, potențialul unionismului? Nu al mișcării/ mișcărilor ce au trâmbițat cauza națională, ci al unionismului ca stare de spirit, ca atitudine, ca poziție civică și pur umană, ca posibilitate pe care ar putea-o lua în considerare, în anumite împrejurări, nu numai alegătorii constanți ai partidelor „proromânești”. În 27 de ani de „suveranitate”, subsemnatul nu a înregistrat nici măcar un sondaj ca lumea la acest subiect, efectuat pe un eșantion cu adevărat reprezentativ și care să nu formuleze, dată fiind complexitatea subiectului, alternative maniheiste de genul “ați vrea?/nu ați vrea?”.]

Suflete mai inocente, mai puțin obișnuite cu undele permanente de șoc pe care le transmite, prin însuși felul ei de a fi și, de cele mai dese ori, în absența oricărui seism, presa de la București, ar putea să rămână dezamăgite de aceste reacții. Decepția e reflexul firesc chiar și în cazul cititorului sau privitorului cu vechime al teatrului mediatic dâmbovițean. Doar că pe acesta din urmă îl irită mai curând unghiul îngust și simplist din care este judecat unionismul basarabenilor: până și cele mai judicioase și echilibrate comentarii, ieșind de sub pana unor comentatori consacrați, avansează, uneori, niște explicații cu totul primitive și deplasate ale fenomenului.

O mostră de „analiză” de acest fel ne-a fost oferită de ditamai redactorul-șef al RFI România și, prin cumul, editorialist al Dilemei vechi, Ovidiu Nahoi. Săptămâna trecută, acesta publica în revista lui Andrei Pleșu, indiscutabil cea mai bună revistă românească a momentului, un text intitulat „Problema cu declarațiile de unire din Republica Moldova”. După ce recunoaște că dezbaterea ce premerse votului pro Unire al consătenilor lui Igor Dodon l-a „reconfortat”, dl Nahoi îi îndeamnă pe români să rămână „cu picioarele pe pământ” și să privească cu luciditate la declarațiile celor peste o sută de consilii locale basarabene.

Luciditatea la care ne invită reputatul ziarist bucureștean ar însemna să luăm în calcul:

  1. Faptul că actele de Unire sunt semnate nu de parlament, ci de „reprezentanții comunităților” și deci nu au valoare juridică; interesant este că dl Nahoi se solidarizează în această privință cu… Teodor Meleșcanu, pe care ține să-l scoată din ghearele celor care i-au desființat, desigur pe nedrept, recenta bâlbă de la Ploiești – neașteptată favoare din partea unui dilematic pentru ministrul actual de externe al României, nu-i așa!;

2. Declarațiile de „susținere a statalității” despre care „vorbea președintele Dodon”; deși dl Nahoi nu prea a avut cum să le vadă, acestea-s „peste 200” (!), cumpănește farmacopeic editorialistul;

3. Situația instabilă din „complicata” regiune în care ne aflăm și care ar putea deveni și mai tulbure dacă punem problema frontierelor sau dacă generăm un precedent de care s-ar putea folosi inclusiv unele comunități din România, precum maghiarii din Harghita și Covasna;

4. În sfârșit, dacă nu cumva în primul rând, faptul, deloc întâmplător, că toată această efuziune patriotică a basarabenilor vine abia după ce aceștia au realizat că România „a trecut pur și simplu în altă ligă europeană”, spre deosebire de RM, ale cărei evoluții au fost de o cu totul altă natură.

Apelul la calm și atitudine rezervată este lăudabil și necesar: gesturile pripite și faptele necugetate pot doar cășuna cauzei. Îndoielnice sunt doar argumentele pe care le aduce dl Nahoi. Să le luăm pe rând:

  1. declarațiile semnate de primari și consilieri locali nu au, desigur, puterea juridică de a hotărî Unirea, dar aceasta nu înseamnă că sunt lipsite de orice valoare juridică; ele exprimă voința majorității dintr-o comunitate, prin reprezentanții aleși ai acesteia. Ele nu pot schimba legea, dar pot declanșa o acțiune legală. Cu alte cuvinte, nu pot fi neglijate doar pentru motivul că nu comportă efecte juridice imediate. Potrivit acestei logici, memorandumurile repetate ale ardelenilor sub stăpânirea austro-ungară și declarațiile zemstvelor basarabene din 1918 ar trebui considerate drept mostre ale creației populare, cu o valoare cel mult culturală(?), istorico-literară(?);
  2. contradeclarațiile invocate de Dodon pot fi fictive, dar pot fi și reale; numărul lor, oricât de mare sau oricât de mic, nu anulează și nici nu covârșește valoarea sau, dacă nu ne place cuvântul “valoare”, importanța declarațiilor proUnire – democrația pune semnul egalității de principiu între opinia care a avut câștig de cauză și cea care nu a întrunit numărul necesar de voturi;
  3. paralelismul basarabeni-secui ar avea sens dacă românii din Republica Moldova ar fi maghiari sau dacă maghiarii din Harghita și Covasna ar avea Republica lor Secuiască, recunoscută pe plan internațional. E drept că unii cetățeni RM privesc România cu ochi horthyști, dar această anomalie kominternistă nu validează analogia;
  4. a spune că dragostea pentru România a basarabenilor se datorează succesului economic al acesteia din urmă e un argument demn de Momentele lui Caragiale. O iubire intempestivă, se înțelege, fără precedent, născută din senin odată cu creșterea consumului în Sectorul I al capitalei. O iubire cinică, pragmatică și ipocrită, de care românii ar trebui să se ferească.

 

Problema cu argumentele dlui Nahoi este că ele nu decurg dintr-o stare de fapt, ci dintr-o suspiciune moștenită încă de pe vremea când “diversioniștii” basarabeni trebuiau repatriați în URSS pentru a nu pierde Ardealul. Suspiciune amplificată în toată perioada postbelică de o istorie predată ambiguu, de groaza pe care o inspira Moscova și de asocierea voluntară sau involuntară a celor originari din RSSM cu chipul monstrului de la Răsărit, care îi înghițise și le devorase – nu-i așa? – întreaga românitate. O asociere de care nici basarabenii nu s-au grăbit să se scuture în anii libertății, mimând, unii dintre ei, o altă identitate.

Pledoaria dlui Nahoi și a altor comentatori pentru “luciditate” nu este, prin urmare, rodul unei analize, ci al unei angoase. Lucid ar fi să presupui că păstrarea statu quo-ului și perpetuarea statalității moldovenești în formula actuală prezintă, pe termen lung, un pericol mai mare pentru România decât scenariul disconfortant, dar tranșant, al unei Uniri cu toate necunoscutele și inconvenientele ei de moment. Discrepanțele între cele două Corei sunt azi mult mai mari decât cele care despart România de Republica Moldova, totuși coreenii cred că reîntregirea lor este posibilă. Citind textele unor colegi de pe peste Prut, poți avea sentimentul că nu Phenianul, ci Chișinăul este cel care deține bomba atomică.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)