O prietenă din altă lume

„Tidak apa-apa!”, spune Tatiana Negru

Spune că a evadat din „jungla mass-media” pentru a ajunge pe insula Java din Indonezia. La scurt timp, a fost martor ocular al erupţiei vulcanului Merapi. Nimic nu o poate speria şi, până în prezent, se află acolo, departe de casă, unde mai toţi o întreabă cum poate avea o domnişoară cu pielea albă un asemenea nume – Tatiana Negru.

– Cum ai ajuns în Indonezia?

Guvernul indonezian oferă pentru tinerii din 70 de ţări programe de studiere a limbii şi culturii indoneziene cu durata de 6-12 luni. Sunt deja de cinci luni în a doua mea călătorie în această ţară. Am aflat despre program din anunţurile Ministerului Educaţiei pentru că în acel moment activam în mass-media şi trebuia să fiu la curent cu ultimele noutăţi ale ministerului. De asemenea, mi s-a părut o ocazie bună să evadez din „jungla mass-media” într-una, credeam eu, veritabilă, deşi pe insula Java, pe care mă aflu, pădurile ocupă doar un mic procent din suprafaţă, în rest are o sumedenie de aşezăminte, fiind şi cea mai populată insulă de pe glob.

 

– Părinţii tăi au fost încântaţi de idee?

Înainte să candidez pentru acest program, singurul lucru pe care îl ştiam despre Indonezia era amintirea anului 2004, când circa 150 de mii de oameni din această ţară şi-au pierdut viaţa în urma cutremurului urmat de un tsunami devastator. Nu numai eu îmi aminteam aceasta, dar şi părinţii mei. Şi acum văd cum stăteam împreună tăcuţi în faţa televizorului, urmărind cifrele mereu în creştere ale victimelor. Totuşi era important pentru mine ca părinţii să mă binecuvânteze înainte de drum. Tatăl meu i-a spus resemnat mamei: „Las-o să plece dacă vrea”.

 

– Primele impresii…

Am ajuns în Jakarta pe la ora 10 seara, în aeroport era prea cald. Speram să mă bucur în curând de aerul proaspăt şi răcoros al nopţii de vară. Nu ştiam cât de cald avea să fie afară şi cât de greu îmi va fi să respir în acea primă noapte şi în zilele care au urmat, din cauza umidităţii şi a temperaturilor înalte.

 

– Prin ce se deosebeşte un moldovean de un indonezian?

Ei nu sunt materialişti. Cei mai mulţi sunt mulţumiţi să mănânce orez de trei ori pe zi, fără să dorească să-şi mai cumpere un covor în casă. În mai toate casele pe care am avut ocazia să le vizitez am putut vedea portrete şi fotografii mari atârnate pe pereţi. Există un puternic sentiment al respectului faţă de persoanele mature care se manifestă prin diferite gesturi. Un tânăr sau un copil va trece plecat prin faţa unor adulţi. De asemenea, cei tineri vor da mâna cu persoanele mature şi o vor duce la fruntea plecată când îşi vor lua rămas bun. Mi-aş fi dorit să văd mai multă dragoste, în schimbul unui respect formal. Mi-a fost greu să fac distincţia, încă şi acum îmi este, pentru că toţi îţi zâmbesc şi nimeni niciodată nu-ţi va spune că are ceva împotriva ta.

 

– Şocul cultural…

Deşi aici cele două anotimpuri, ploios şi secetos, nu sunt prea diferite, iar zilele aproape că sunt la fel, fiecare nouă zi este o provocare de adaptare: să înveţi să aştepţi pe cineva sau începerea unui eveniment, pentru că de puţine ori acestea vor începe la timp, nimeni nu se grăbeşte… chiar timpul uneori ţi se pare că stă pe loc… Să înveţi că, dacă ceri una şi ţi se dă altceva, nu este un lucru ieşit din comun, oamenii mai greşesc 🙂 Să înveţi că mulţi vor dori să facă poze cu tine şi să te cunoască, dar, în acelaşi timp, va trebui să plăteşti mai mult decât localnicii pentru vreun serviciu sau vreun produs numai pentru faptul că ai pielea mai albă şi părul mai deschis; să înveţi că şopârlele de casă care sunt prezente pe toţi pereţii nu-ţi vor face rău, acestea vor mânca insectele şi vor rămâne mai puţini ţânţari în cameră. M-am acomodat mai uşor după ce am învăţat cuvintele „Tidak apa-apa!”, ceea ce în traducere înseamnă „Nicio problemă!”.

 

– Ce emoţii ai trăit la erupţia vulcanului?

Vulcanul Merapi, care se află la aproape 30 de km de oraşul Yogyakarta, oraş în care locuiesc, a avut o puternică erupţie la scurt timp după ce am ajuns prima dată în Indonezia, în septembrie 2010. M-am trezit respirând greu şi nu ştiam ce se întâmplă, de unde venea fumul. De fapt, era ploaia de cenuşă care a continuat timp de mai multe zile. Îmi amintea într-un fel de ninsoarea de acasă. A fost spectaculos să urmăresc din stradă erupţia unui vulcan, dar mă gândeam la oamenii care-şi au casele chiar la poalele acestui munte. Toţi au fost evacuaţi fie în stadioane enorme, fie în săli sportive. Aveau cu ei doar câte un covoraş pe care dormeau şi câteva haine de schimb. M-a impresionat liniştea, deşi erau mulţi oameni, nu se îmbulzeau. Pentru toată lumea ajungea şi mâncarea, şi apa, şi toţi se ajutau unii pe alţii.

 

– Noi prietenii, relaţie amoroasă cu vreun indonezian?

Deşi evit să las oamenii necunoscuţi să se apropie prea mult, am întâlnit fete deosebite care-mi fac şederea aici mai plăcută. Mă lasă să simt că numai prezenţa mea le aduce bucurie, că se bucură să aibă în mine o prietenă „dintr-o altă lume”. Mai în glumă, mai în serios, înainte de plecare, maică-mea m-a rugat să nu-i aduc acasă un indonezian, eu i-am promis să nu-i aduc. Apoi mi-a zis că am dreptul să decid singură. Eu oricum mă ţin de cuvânt.

 

– Dorul de casă…

Deşi ne despart 11 mii de km, îi ştiu aproape, pentru că şi gândul lor este cu mine aici. Cel mai greu era să ştiu că în Moldova ninge, când aici sunt +30 sau +35 grade Celsius, iar acum, gândul meu se duce la pomii înfloriţi şi la mirosul de primăvară care lipseşte atât de mult aici.

 

– Ce le-ai povestit indonezienilor despre R. Moldova şi ce i-a mirat cel mai mult?

Anume despre fulgii de nea şi despre ghiocei primăvara, şi despre covoarele de frunze galbene şi roşii toamna le-a plăcut să asculte cel mai mult. Mulţi îşi doresc să vadă zăpada măcar o dată în viaţă. Aproape în fiecare zi sunt întrebată despre ţara din care vin, cei mai mulţi nu au auzit vreodată despre Moldova, iar unii o confundă cu Insulele Maldive din Oceanul Indian. Dacă însă le spun despre Cleopatra Stratan, foarte mulţi rămân surprinşi, aşa cum eu am rămas plăcut surprinsă în primele zile când am auzit piesele ei aici. Mulţi îmi spun că le place foarte mult piesa „Ghiţă”, deşi nu înţeleg despre ce este cântecul.

 

– Ai învăţat limba?

Încă o învăţ. Un lucru deosebit care îmi place în legătură cu această limbă este semnificaţia cuvintelor: de exemplu, „matahari” înseamnă „soare”, iar cuvântul este alcătuit din altele două: „mata” – „ochi” şi „hari” – „zi”. La fel pentru „conştiinţă” – „suara hati”, adică „vocea inimii”. Cuvântul „kasih” – folosit pentru „dragoste”, are ca rădăcină „kasi” – ceea ce înseamnă „a da, a dărui”. De asemenea, majoritatea numelor pe care le poartă au o însemnătate: „arif” – „înţelept”, „wahyu” – „descoperire”.

 

– Despre tradiţiile indonezienilor…

Pe cele 6 mii de insule populate ale Indoneziei, locuiesc circa 300 de grupuri etnice, fiecare cu tradiţiile lor. De fapt, anume tradiţiile, şi nu alte lucruri, sunt cele ce influenţează cel mai mult modul lor de viaţă şi pentru că javanezii sunt un popor superstiţios, vor încerca să le respecte cu stricteţe. Aceştia nu vor îmbrăca verde dacă vor merge pe plajele din sudul insulei, pentru că regina împărăţiei subacvatice îi va lua la ea, sau nu vor merge pe un drum perpendicular spre plajă, acesta trebuie să fie bifurcat, pentru că plajele sunt sfinte. De asemenea, vor purta haine cu un imprimeu corespunzător clasei lor sociale sau rangului pe care-l au.

 

Ce mâncăruri ai gustat şi dacă ai încercat să pregăteşti ceva din bucatele moldoveneşti?

Ingredientul principal în pregătirea bucatelor este orezul, aşa că poţi savura orez pregătit în toate modurile posibile: orez galben la micul dejun, orez dulce cu carne la prânz şi orez prăjit la cină. Locuitorii insulei Java folosesc foarte mult zahăr de palmier, de aceea mâncărurile sau chiar pâinea, sucurile sau ceaiul vor fi întotdeauna prea dulci pentru cei care nu-s obişnuiţi. Se consumă foarte mulţi ardei iuţi şi de multe ori mâncarea este foarte iute. De obicei, atunci când am mâncat sarmale împreună cu ei, a trebuit să folosim şi ceva sos iute.

 

– Când le spuneai că eşti Negru…

Deşi numele indonezienilor sunt lungi, aceştia nu poartă nume de familie. Este suficient să le spun numai prenumele, nu şi numele de familie. Dar întotdeauna se amuză şi mă întreabă de ce port acest nume de familie odată ce am pielea albă.

 

–                   Îţi mulţumesc pentru interviu.

Interviu realizat de Svetlana Panţa

O zi din viaţa Tatianei

Pentru că majoritatea populaţiei este musulmană, la ora 4 dimineaţa sunt  trezită de vocile imamilor ce răsună puternic în difuzoarele minaretelor, chemând oamenii la rugăciune. Pe la ora 5, primesc un sms de la o cunoştinţă care îmi aminteşte de întâlnirea de la ora 6. Apoi urmează drumul spre universitatea în care studiez limba indoneziană – nu merg niciodată singură, zeci de ochi curioşi mă însoţesc, iar uneori sunt surprinsă să-i descopăr după vreun colţ. Mai sunt şi întrebările puse de necunoscuţi: de unde am venit, unde mă duc, poate vreau o călătorie cu motocicleta până la şcoală? Până în seară, voi fi invitată şi în ospeţie, tot de nişte necunoscuţi sau în vreo călătorie planificată imediat după ce facem cunoştinţă. Cel mai mult mă bucur când sunt invitată la vreo şcoală. Uneori timizi, alteori nu, m-am bucurat să-i văd pe copiii indigeni plăcut surprinşi la vederea unui om alb ce le vorbeşte limba.

 

The following two tabs change content below.