O precizare tardivă, dar nu întârziată

Niște meditații ale mele din revista „Timpul”, Goma în seria de aur a „singuraticilor” basarabeni, trecute de Mircea V. Ciobanu la genul „poemului” (ca un suprem elogiu, poemul fiind în tradiția „anticilor” din toate timpurile un corolar al literaturii?

Ori ca o subțire trimitere la o presupusă lipsă de consistență a texturii sale ideatice?) au avut cu totul alt obiectiv decât unul polemic. Fiind și eu un „singuratic”, precum mă etichetează Mircea V. Ciobanu în tableta „Ruperea rândurilor. Polemici necesare”, nu suport organic încârdășiile de generație și de gașcă și nici antitezele exclusiviste de oricare altă apartenență. Orice partizanat îmi repugnă profund. El înlocuiește sacra ardoare pentru Adevăr (unicul sentiment care justifică nu numai creația, dar și trecerea noastră prin lume) cu simțirea plebee și spiritul meschin totalitar-reducționist. Nu sunt, deci, nici cu „anticii”, nici cu „modernii”. Ca să fiu mai clar, pe Vasile Ernu, de exemplu, singurul care a venit în polemica iscată pe blogul lui Gheorghe Erizanu cu o intervenție susținută în stilul urban acceptabil, nu-l așez printre „moderni” și pe mine nu mă văd printre „antici”. Nici „seria de aur” a scriitorilor basarabeni la care mă refer și pe care puteam să nu o iau între ghilimele categoric nu mi-a fost „servită” de „O istorie a literaturii române din Basarabia” de Mihai Cimpoi (pe care criticul „Polemicilor necesare” încearcă s-o bagatelizeze prin punerea ei în egalitate cu „Lepturariul” lui Aron Pumnul) și nu se încadrează într-o antiteză ireductibilă cu literatura română din Basarabia de după 1990. Obiectivul „poemului” meu a fost cu totul altul decât să imit („structural (și ideologic))”, zice Mircea V. Ciobanu) gestul auroral eminescian din „Epigonii”. Intenția mea nu a fost să contrapun un trecut „mirific” unui prezent „nemernic” ori să glorific „seriile de aur” ale literaturii basarabene și să „desființez” șirurile ei de „simțiri reci, harfe zdrobite”. M-a preocupat altceva, cu mult mai puțin decât o succesiune (antitetică) de generații literare, și cu mult mai mult decât simpla desfășurare a unui proces strict literar. Am vrut să surprind dubla raportare a „scriitorului basarabean în refugiu”, față de „patria ideală” și față de „țara reală”, important în această investigație rămânând prezența sau absența sentimentului („de margine”) al românismului și atitudinea față de România și față de ideea (și imaginea) de patrie în general.

Că rezultatele studiului acestei probleme s-au pliat „structural (și ideologic)” pe viziunea eminesciană, nu e de mirare și „vina” nu este a mea. Mai exact, nu e o culpă de polemist angajat, vorba lui Mircea V. Ciobanu, într-un „perfect exerciţiu de deconstrucţie a discursului Celuilalt”. Cel mai puțin mă interesează „deconstrucțiile”, acestea făcând parte, după convingerea mea, dintr-o pornire postmodernistă subversivă de pulverizare a totului și de bagatelizare a toatelor. Nu am de gând să „deconstruiesc” și nici nu pot fi supuse „deconstrucției” „Iepurii nu mor” și „Un diazepam pentru Dumnezeu” de Ștefan Baștovoi, nuvela „Merișor” și paginile de sex prezentate în paralel cu cele de îndoctrinare sovietică, de un umor irezistibil, din „Sex și Perestroika” de Constantin Cheianu. Acestea au nevoie de un exerciţiu critic nepărtinitor, atent și penetrant. Deși despre aceste scrieri s-au spus multe lucruri subtile și nuanțate, cred că voi mai putea adăuga și eu ceva esențial în niște analize dintr-o monografie la care lucrez în prezent. Sper să ajung și la umorul din „Născut în URSS”, și la meditațiile pe marginea poeziei ca necesitate fundamentală a omului închis în GULAG din „Ultimii eretici” și la multe alte aspecte interesante ale literaturii basarabenilor din literatura română contemporană. „Poate le dăm o șansă tinerilor?”, exclamă patetic în final Mircea V. Ciobanu. E o frază în care se citește ușor o încercare de „reabilitare” a celui care și-a permis (un moment) să se situeze în limitele Adevărului, dar care a văzut cât e de greu să te menții în această postură, hăcuit din toate părțile de caninii implacabili ai haitelor bine organizate, și a hotărât că e mai bine să le iei (pe acestea) cu zăhărelul, să le măgulești, să le „dai o șansă”, ceea ce ar însemna să fii, într-o polemică cu un „singuratic” (fără altă apărare decât propria sa inocență), de partea lor. În continuare, totul era de prevăzut. Miza polemică l-a târât pe Mircea V. Ciobanu în absurd. „Epigonii” e un poem splendid, susține el, dar, în timp, eşuează la capitolul detalii: mulţi dintre cei care „au scris o limbă ca un fagure de miere” au rămas nişte semianonimi, pe când „epigonii” (alias congenerii lui Eminescu) au creat „Epoca Marilor Clasici”. Or, „Epigonii” este cu totul despre altceva decât despre „măreția” unor autori („semianonimi”) din trecut și „nimicnicia” celor care vor constitui „epoca marilor clasici”. Mai important decât „micimea” sau „mărimea” statuilor literare într-o literatură este ardența unor idealuri, sentimentul unui arheu care nu poate fi supus „deconstrucției”, ralierea la esențele profunde ale vieții naționale. De aceea nu am putut evita figura tutelară a lui Eminescu, cu riscul de a apărea în optica unor aliniați în poziție de emuli servili în fața comisarilor ideologici ai „corectitudinii politice” (deja mirosind și în Occident a mucegai) un „revolut”. Fiind de acord cu afirmația lui Mircea V. Ciobanu că „singurătatea” nu e o garanţie a calităţii textelor”, nu pot să nu i-o întorc cu aceeași monedă. Nici spiritul gregar, asociat cu mimicria și interese financiare și de imagine extraliterare, nu asigură valoarea. În schimb, efectul nociv al efortului de deconstrucție în grup sau, în terminologia kolhoznică, „la grămadă”,  este garantat sută la sută. Aici oricine, aliniat „structural (și ideologic )” la Eminescu, este binevenit, este la locul lui.

Andrei Țurcanu