O mai ţineţi minte pe Liliana?

Liliana Enachi este studentă în anul întâi la Facultatea de Finanţe şi Bănci a Universităţii de Stat din Moldova şi e pasionată de Origami

Fetiţa din Chişinău căreia tigrul de la Grădina Zoologică i-a smuls cu tot cu omoplat mânuţa dreaptă acum aproape zece ani este o domnişoară în toată regula! Înaltă de 1,80 metri şi frumoasă foc, Liliana Enachi este o lecţie de viaţă. A învăţat să facă totul cu mâna stângă – să scrie, să gătească, să se machieze, să se îmbrace, să croşeteze etc. Iar mai nou confecţionează tot felul de lucruri minunate în stilul Origami, inspirându-se de pe internet.

Crina VLAICU

Zi de zi, Liliana merge la ore. „Puţini îşi dau seama că nu am o mână. Dar întotdeauna când sunt întrebată, spun adevărul, nu-l mai ascund ca înainte”, ne spune Liliana arătându-ne proteza care îi „amăgeşte” pe cei care nu îi cunosc povestea. S-a învăţat să vorbească despre tragedia ei după ani de drumuri la psihologul Anatol Nacu, cu întreaga familie.

Mama ei, Veronica, ia un calmant înainte să ne vorbească. „Încă nu pot povesti cele întâmplate ca pe o poveste. Fără pastile nu aş putea supravieţui”, îşi şterge lacrimile doamna Veronica, uitându-se cu mândrie la fiica ei care a putut depăşi situaţia. „Învaţă bine, sperăm să aibă bursă”, continuă femeia, adăugând că trebuie să plătească în fiecare an câte opt mii de lei pentru studiile contra plată.

Pe bicicletă şi în vârful cireşului

Liliana și Veronica EnachiApoi, îşi aduc aminte cu amuzament de năzbâtiile mezinei în ultimii zece ani când, aşa cu o mânuţă, mama a găsit-o într-o zi în vârful cireşului din grădină, apoi pe bicicletă în plină iarnă cu gheţuş, şi de participarea Lilianei de două ori la „Velohoră” unde a parcurs de fiecare dată câte 20 de kilometri pe bicicletă de rând cu toţii. „Odată, după o săptămână de stat în spital, când a văzut oameni cu probleme mai grave, Liliana i-a spus domnului psiholog că problema ei e mică pe lângă ce a văzut. Domnul Nacu a făcut minuni. Vedeam la Liliana schimbări pe zi ce trecea”, zice mama fetei.

Liliana a cochetat un timp şi cu modellingul, iar acum îi place noua ei lume de la facultate. Astăzi, tânăra are două proteze confecţionate în Italia special pentru ea, una cosmetică şi alta biomecanică, ultima adaptată la impulşii nervoşi ai mâinii lipsă care efectuează câteva mişcări.

JURNAL a dus-o în Italia

Veronica şi Liliana Enachi au ajuns la o clinică din Italia prima dată în 2005 după ce JURNAL a desfăşurat o campanie de ajutorare a fetiţei în perioada 2004–2005. Atunci, cititorii JURNALULUI au adunat 73 de mii de lei, iar datorită faptului că ziarul nostru avea şi o ediţie tipărită în Italia, s-au găsit oameni care să îndrume familia Enachi în această ţară.

„Am stat în evidenţa Companiei AIFAV din Padova până la 18 ani, în acest răstimp, am schimbat de trei ori proteza, odată cu creşterea Lilianei. Am întâlnit oameni minunaţi care ne-au găzduit la ei, păstrăm şi acum legătura şi mai vin în ospeţie la Chişinău”, zice Veronica Enachi nu înainte să ne spună prin ce le-a fost dat să treacă până a ajunge în Italia. A fost greu, dar a trecut. „Am vrut să trecem peste criză, s-o creştem aşa frumoasă şi deşteaptă cum este. De acum încolo ne vom descurca cum vom putea”, zice mama care lucrează bucătăreasă, tatăl ei este şofer. Problema e că atunci când protezele se defectează, trebuie să meargă în Italia să le repare, la Chişinău medicii nu se pricep încă s-o facă.

Găteşte pizza

„Deunăzi, Liliana mi-a spus că vrea să facă o pizza. Am vrut s-o ajut, dar n-a acceptat. A frământat singură aluatul, a tăiat tot ce trebuie şi nu ştiu cum să vă redau ce gustoasă a ieşit”, se laudă mama.

Procesul de judecată împotriva administraţiei Grădinii Zoologice din Chişinău s-a încheiat acum câţiva ani cu un prejudiciu în favoarea familiei Enachi în valoare de 250 de mii de lei, deşi o proteză costă în jur de 25 de mii de euro. Solicitarea familiei era ca cei vinovaţi de tragedie să-i asigure protezarea fetiţei până aceasta urma să se oprească din creştere, dar nu au fost auziţi. „Şi indemnizaţia pentru invaliditate a fost micşorată după ce ne-au schimbat gradul. Cred că aşa a vrut Dumnezeu. Dar ne continuăm viaţa. Sperăm să apară soarele şi pe strada noastră”, zice parcă resemnată doamna Veronica care, după o pasă pesimistă, găseşte repede cuvintele care s-o îmbărbăteze pe ea şi pe Liliana.

„Numai nu plânge! Totul o să fie bine!”

Viaţa le oferă „una caldă, alta rece” din 26 iulie 2003, când Liliana împreună cu sora ei mai mare, fratele şi un vecin s-au dus în vizită la Grădina Zoologică din Chişinău. Acolo se desfăşurau lucrări de construcţie a celui de-al doilea gard de protecţie la voliera tigrului Cinghiz.

În acea zi de sâmbătă, nu era nici zare de muncitor pe şantier şi nici semne de avertisment. Copiii s-au apropiat de gard şi tigrul i-a înşfăcat mânuţa fetiţei de zece ani. „Să nu mă fi tras din partea asta sora cu fratele, mă trăgea cu totul în volieră şi mă mânca”, îşi aduce aminte Liliana care a fost conştientă tot timpul până a fost anesteziată pentru operaţie, adică peste câteva ore. Mânuţa i-a rămas în voliera tigrului, au recuperat-o muncitorii de la Zoo peste vreo 45 de minute, dar nu a mai putut fi cusută la loc. Când a ajuns mama în sala de operaţii, Liliana era cu ochii deschişi. „Mămică, numai nu plânge. Totul o să fie bine!”, i-a spus atunci copila mamei.

Şi asta îi mai spune şi astăzi uneori.