O familie, de-o seamă cu RM

Familia Ciobanu, Foto: Nadejda Roșcovanu

Valentin și Valentina Ciobanu din Hârtopul Mic, Criuleni, pe lângă doi copii ai lor, au crescut și educat încă trei copii luați sub tutelă

Le-am trecut pragul într-o zi însorită de august. Pe parcursul discuției ni s-au alăturat nepoți, fiice, ginere, părinți. Câte astfel de familii se pot mândri că au rămas unite în mijlocul satelor noastre marcate de exod şi sărăcie? Am încercat să aflăm ce-i ajută să fie alături, să păstreze dragostea de oameni şi totodată să rămână neclintiți în fața crizelor interminabile pe care le traversează RM-ul pe parcursul anilor de independenţă.

Valentin Ciobanu, un bărbat în floarea vârstei, mic de statură, iute la pas şi la vorba, e unul din puținii tați care au lăsat un copil acasă, dar, întors la scurt timp, a fost întâmpinat de patru copii, care strigau unul mai tare ca celălalt: „tata!”, „tata!”.

Îl vede ca azi pe Ștefănel, mutându-se de pe un picior pe altul, oarecum nedumerit că „tata” se uită cam perplex la ei; pe Alexandra, un nagâț de fată de vreo șase ani, plină de hotărâre că el e „tata”, și pe acela mic, un băiețel smolițel, cu ochi negri, urechi mari, care, deși nu spune nimic, nu i se dezlipește de picior. O vede pe Lena, fetița lui cu cosițe… La capătul drumului vine într-un suflet soţia, Valentina. Femeia reușise să le spună doar că „vine tata”. Fetița a sărit în sus de bucurie și a alergat să-l întâmpine, toți ceilalți copii, proaspăt veniți în familie, au urmat-o cu aceleași strigăte de bucurie. Ea încă nu reușise să-l prevină pe soț că nu s-a întors singură de la internat. Era pe la mijlocul anilor 90.

Vizită inopinată la internat

Valentina Ciobanu își amintește că a trecut pragul internatului din Strășeni la rugămintea unei fine care dorea să adopte o fetiţă. „Cât o aşteptam pe Catiuşa în ograda internatului, am făcut cunoștință cu Alexandra, o fetiţă isteață, cu niște ochi mari, triști. M-a rugat: „Ia-mă și pe mine acasă”. Am simţit că mi se frânge inima. Am discutat această posibilitate cu directorul Ion Negru. Era începutul verii. Ne-a spus că îi mai iau pe copii la lucru în câmp. Dar ce lucru putea face un copil de șapte ani?! Până la urmă mi s-a permis să o iau pe Alexandra acasă. La telefon i-am spus soțului că aș vrea să instituim tutelă asupra ei. M-a întrebat dacă nu ne va fi greu. O aveam pe Lena. S-a gândit un pic și a fost de acord. A doua zi am simţit că Alexandra tânjeşte, am întrebat-o de ce-i tristă. Mi-a spus că mai are un frate la internat. Chiar dacă era sâmbătă, am dat mai multe telefoane până am ridicat administraţia în picioare și ne-am dus după frate-său.

Cât discutam cu Ștefănel (cinci ani), am văzut că pe lângă noi se plimbă un băiețel de vreo trei anișori, un copil cu bubițe pe față, cu urechiușe mari, ochi negri, pe care ceilalți copii îl alungau. Mi s-a făcut milă de el. I-am întrebat cine e băiețelul. Copiii mi-au spus că e de la grădiniță, instituție care era în aceeași ogradă. Continuau să-l alunge, dar acela nu se lăsa dus. Până la urmă au recunoscut că este Alex, fratele lor. Am discutat iar cu directorul: sunt frați, cum să-i despărți?! Am decis să-i iau la noi pe tustrei în vacanța de vară, iar când va veni soțul de la muncă din FR vom discuta cum procedăm mai departe”, își amintește Valentina.

Le-au oferit o familie

Astfel familia Ciobanu s-a mărit cu încă trei copii. „Treptat, ne-am obişnuit unii cu alţii. Îmi era drag, mai ales mijlociul, Ştefănel. Unde mă duceam eu, acolo mergea și el, mă duceam să dau hrană la păsări, la purcei – mă însoțea pretutindeni. Era curios să vadă ce fac eu să facă și el”, își amintește Valentin. Între timp femeia a mai născut un copil, pe Anișoara. Nu le venea ușor, își amintesc perioada în care erau angajați la mai multe locuri de muncă, lucrau la construcții, în serviciul de pază, la spital, aveau pământ şi vite. Până la urmă au reuşit să învingă greutăţile. Ștefan a învățat meseria de mecanic auto. S-a căsătorit și recent a emigrat în Canada. Alexandra s-a căsătorit și locuiește în Chișinău. Alex, băiatul mai mic, învață meseria de lemnar. „I-am ajutat cu ce am putut şi ne bucurăm că şi-au găsit rostul în viaţă”, mai spune dl Valentin. Lena, fata mai mare a familiei Ciobanu, are trei copii și locuiește în sat. Anișoara învață meseria de bucătar.

Valentin Ciobanu și Ștefănel (foto din arhiva familiei)

Părinţi voluntari

Când copiii și-au luat zborul din casa părintească, soții Ciobanu au decis să-şi asume răspunderea pentru încă trei pici, pe care anterior i-au botezat, după decesul subit al mamei acestora. Cineva i-a informat că copiii cerșesc în curtea bisericii din s. Peresecina. Acolo i-au găsit. I-au urcat în maşină şi i-au dus acasă. Copiii erau lăsați în grija bunelului, un tip alcoolizat, și a unei femei fără casă, care a fost angajată de tatăl copiilor să aibă grijă de ei. Pentru că tatăl nu trimitea nici un ban, femeia muncea din greu cu ziua ca să le asigure hrana.

Locuiau în condiții insalubre. Deși vara era pe sfârșite copiii încă nu gustaseră fructe. Cu unele dificultăți, cei trei frați au fost mutați în septembrie 2016 de la școala și grădinița din Peresecina la Hârtopul Mic. Cei doi soți au obținut tutela asupra lor, dar fără nici un ajutor din partea statului. Autoritățile au motivat că tatăl copiilor nu este decăzut din drepturile de părinte.

„Am avut o discuție cu tatăl copiilor care ne-a asigurat că ne va ajuta. Dar nu a telefonat niciodată, măcar la zilele de naștere ale copiilor. Ne era dificil, dar nu ne plângeam nimănui. Când a apărut tatăl, a zis că nu-i va putea ridica de sine stătător și că se va dezice ca, cel puțin, statul să ne ajute. În ziua când ne-am dus să facem documentele, nu avea actele la el. Peste un timp s-a recăsătorit și, spre surprinderea noastră, peste un an, când copiii se adaptaseră deja, a venit și i-a luat”, ne spune cu o notă de tristeţe în glas dna Valentina. Păstrează legătura cu copiii şi s-a liniştit abia după ce s-a asigurat că tatăl acestora într-adevăr a început să câștige și are grijă de ei. Planifică să le facă o vizită în timpul apropiat.

Soții Ciobanu ne spun că se simt bine când casa le e plină, aud glasuri de copii, nepoţi. Actualmente muncesc la construcţii în Chişinău. Valentina Ciobanu a încercat să se angajeze la muncă în Polonia, dar dorul de casă a fost mai puternic și peste două luni s-a întors. Nici Lena, fiica mai mare, nu a rezistat să stea mai mult de o lună în Italia. Împreună cu soțul cresc două fete și un băiat. „Trebuie să le văd zilnic ochii, să înțeleg ce simt, ce-i frământă. Părinții fac o mare greșeală lăsând copiii în grija cuiva. Banii nu înlocuiesc dragostea mamei, mai ales când copiii sunt la o vârstă fragedă”, consideră Lena.

Bunicul Procopie, Foto: Nadejda Roșcovanu

Dragostea nu e în lucruri, ci în grija de aproapele tău

Moș Procopie, bunicul Lenei, un septuagenar născut pe timpul războiului, e de părere că satul e semipustiu şi se nasc mai puțini copii nu din cauza sărăciei, ci din cauza politicilor proaste ale celor care conduc timp de peste două decenii RM. N-au știut cum să atragă investitori, să deschidă locuri de muncă, inclusiv în sate, să cultive încrederea oamenilor în instituțiile statului. Și mai grav, spune moșul, e că oamenii nu mai știu în ce să găsească fericirea. O caută în lucruri, dar ea e în dragostea de aproapele tău. Se crede un norocos că o are pe fiică şi pe nepoţi alături. „Am trecut prin foamete. Vecinii, o familie cu nouă copii, au fost scoși pe rând cu burțile umflate din casă. Aceea era sărăcie. Azi oamenii nu mor de foame, cu toate acestea nu vor să fie lângă părinții ajunși în pragul bătrâneții, şi chiar lângă copii, când aceștia au nevoie de dragostea mamei mai mult ca de orice. Nu prea înțeleg eu lumea de azi”, ni se confesează moșul. Ne despărțim de  familia Ciobanu, în staţia de lângă casă. Rămân frumoşi în urmă, unii în grija altora, cu o încredere neprefăcută în oameni, o familie neafectată de politic ori consumerism, una din puținele familii în care prevalează valorile umane care mai păstrează azi vii satele noastre.

The following two tabs change content below.