O ceapă în dar

Vine la mine, îmi cere ba una, ba alta, ani la rând; până într-o zi, când m-a vizitat din nou cu intenţia să îi mai dau câte ceva, dar i-am spus că nu mai am ce îi da; atunci, prin uşa crăpată, mi-a suflat că s-ar bucura măcar să îl primesc în casă ca să schimbăm o vorbă-două; astfel, cu ceapa în mână, îl ascultam, iar el tot povestea şi ofta; de cum intrase în casă i-am oferit un scaun să se aşeze omeneşte, el a preferat să stea în picioare; îmi povestea vrute şi nevrute, gesticula, râdea, plângea, trăgea cu ochiul prin cratiţele mele goale, îşi smulgea chica din cap, imita cântecul broaştelor, zborul ciocârliei, bătea cu pumnul în masă ca să mă asigure că nu-i uşor să fii singur pe lumea asta; în trecere, ciupea perdelele de la fereastră ca să mă asigure de nefolosinţa acestora; număra câte perechi de încălţăminte am; se făcuse noapte, iar el nu înceta să îşi răsfeţe mândria şi disperarea; ciocănea cu degetul în uşa cuptorului cu microunde, se interesa de sănătatea hârciogului; îşi mângâia fălcile pentru un viitor luminos; văzând că nu avea de gând să plece la casa lui, am îndrăznit şi am intervenit în lupta lui cu sinele, rugându-l să îmi dea doar o clipă de atenţie; a tresărit, fericit că i-am dăruit ceapa.

Oleg Carp