Numele revoluţiilor

Este incitant să urmăreşti cum şi-au obţinut numele evenimentele istorice. Este interesantă sintagma oximoronică revoluţia culturală, cu referire la evenimentele din China (1966-1976), un fenomen de o ferocitate inimaginabilă într-o epocă avansată din istoria omenirii. Pentru cunoscători, termenul este convenţia necesară. Pentru cei care îl invocă rar, acesta-i, mai curând, expresia unei ironii amare. Dar noţiunea are şi explicaţia ei logică: e vorba de o radiere şi schimbare radicală a „paradigmei culturale”.

Este interesantă, în acelaşi context, deconstruirea pe câteva paliere posibile a noţiunilor: [Marea] Revoluţie Socialistă din Octombrie, Revoluţia sexualăRevoluţia portocalie, Revoluţia Meiji (sau: Revoluţia luminată”), sau chiar Revoluţia Xinhai (numărul 48 în sistemul numeral sexidecimal, un fel de „paşoptism” chinez), Revoluţia de catifea etc.

Marele Război pentru Apărarea Patriei (numele dat de ideologia sovietică secvenţei defensive din războiul mondial) era o „pastişă” a numelui „Războiul pentru Apărarea Patriei” din 1812. Întrebarea firească: dar de ce ruşii au numit astfel un război cu Napoleon? Prin ce se deosebea de celelalte? Răspuns: celelalte războaie duse de Rusia după constituirea ca stat (după tătaro-mongoli, cum ar veni) erau (aproape) exclusiv războaie de cotropire. Un război „pentru apărarea patriei” era o excepţie.

 

Partea logică, cea poetică şi cea demascatoare

Exemplele de mai sus sunt în felul lor relevante: numele fiecărui eveniment are partea sa logică, explicativă, partea sa poetică şi partea sa… demascatoare (uneori – ipostaza ironică).

Succesiunea „revoluţiilor colorate” din Europa de Est pregătea pentru R. Moldova două variante: una poetică („Revoluţia Florii-Soarelui”), alta defăimător-înjositoare („Revoluţia mămăligii”). Dar cum socoteala de acasă, conform binecunoscutei filosofii manageriale naţionale, nu se potriveşte cu cea de la târg, numele „revoluţiei” noastre a fost ales… conform zodiei.

Foarte multă lume s-a pomenit surprinsă de numele născut aproape instantaneu, chiar în anul producerii evenimentului (2009): Twitter revolution. Unora nu le-a plăcut, pentru că e Revoluţia zvonurilor (aici nu rămâne nimic nici din poezia florii-soarelui, nici din patetismul unei mişcări naţionale sau idei democratice). Alţii, dimpotrivă, au acceptat termenul, pentru că, decât… revoluţia mămăligii, sau chiar a… răsăritei, mai bine un termen tehnic, tehnicist chiar, într-un anume sens, şi… foarte modern).

După mine, nu contează deloc (sau foarte puţin) numele fenomenului, de vreme ce toţi cei care utilizează termenul se referă la una şi aceeaşi realitate. E un fenomen, un eveniment, provocat – repet: provocat, nu produs, cum insinuează cineva – inclusiv prin intermediul reţelelor de socializare, fie Twitter, fie Facebook, fie SMS (atenţie: invitaţia pe SMS ţine de aceeaşi tehnologie… anonimă). E o revoluţie în care elementul de zvon i-a determinat natura. Adică, a adunat un anumit public şi a lăsat indiferent altul (cel puţin două categorii de cetăţeni au rămas în afara evenimentului, în faza culminantă: cei care nu au avut acces la reţele şi cei care s-au obişnuit să participe la evenimente, ţinând cont nu numai de premise şi cerinţe, ci şi de organizatorii concreţi, care, aici, fie lipseau, fie numele lor nu spuneau mai nimic).

Or, conceptual, o revoluţie Twitter mai este şi o revoluţie fără lideri. Dacă vreţi – şi fără responsabilitate, limpede şi  deplin, asumată. Nu am mai văzut niciodată, dar foarte demult o acţiune de o aşa amploare pe care să nu vrea să şi-o revendice nimeni, dimpotrivă, s-o „dăruiască” cu o generozitate de invidiat „tinerilor” (ca entitate abstractă). Nici măcar nu trişa nimeni. Revolta chiar a fost spontană, instigatorii au fost nişte tineri profund revoltaţi, care au folosit, fiecare, metodele la îndemână de transmitere a… „invitaţiei pe eşafod”. Bănuiţii au fost (previzibil): opoziţia „democratică”, dar şi partidul comuniştilor, aflat la guvernare; Occidentul sau numai Europa, sau numai America; România; Rusia; Transnistria; serviciile secrete etc. Adevărat, ar fi vrut să profite oricare dintre forţele enumerate mai sus. Dar e aproape sigur că niciuna dintre ele nu s-a prea ostenit, nu a organizat evenimentul în formula în care s-a produs. Pe parcurs (deja!) s-au încercat diverse manipulări ale mulţimii de către impostori (vă mai amintiţi că apăruse şi un „Front al Salvării Naţionale”?), unele (cele cu infiltrarea provocatorilor) chiar au reuşit. În ansamblu însă, a fost o revoltă sinceră, iar în plan organizatoric – o debandadă „pluralistă”, cum s-a întâmplat mai apoi în Iran, Tunisia, Egipt

Era cu siguranţă o situaţie nouă sau, cel puţin, cu prea multe elemente noi. Presa a remarcat că serviciile secrete din întreaga lume s-au alertat, or, o revoltă care, în mod spontan, ia proporţii de amploare, chiar devastatoare; o revoltă fără lideri evidenţi la etapa pregătitoare şi la cea iniţială (şi care, în consecinţă, nu pot fi neutralizaţi sau supravegheaţi din strâns); o revoltă cu o multitudine de centre diriguitoare şi cu participanţi imprevizibili (ca entitate, ca număr, ca scop final şi comportament)… e imposibil de prognozat şi dificil de temperat.

Dar să revenim la numele revoluţiei. Twitter Revolution preia numele de la reţeaua de socializare, dar îl preia, într-o accepţie largă, din două perspective: a) ca parafrază a reţelei respective, dar cu extinderea ariei asupra tuturor reţelelor similare; b) ca sens tradus al cuvântului respectiv din engleză: zvon, agitaţie, freamăt. Ambele s-au regăsit / manifestat în evenimentele de la 7 aprilie.

Cineva, care încerca să demonstreze că la noi nu a fost nici „Twitter”, nici „revolution”, făcea următorul test: cuvântul de acces Twitter Revolution îi dădea (pe Google) peste 200 mil. de rezultate, pe când „Twitter Revolution Moldova” – numai vreo 5 mil. Adică termenul nu ar fi prea… din Moldova. Testul nu e valid din mai multe motive. E suficient să accesezi (de exemplu) „Twitter revolution Estonia” şi ai să obţii… rezultate de cel puţin zece (!) ori mai modeste. Dar există şi formula care caracterizează fenomenul Twitter (ca reţea, ca fenomen universal). Iar revoluţiile Twitter deja au luat o amploare… intercontinentală, cuprinzând, cel puţin, nordul Africii şi unele dintre ţările arabe din Asia.

 

Condamnaţi să ne mândrim că am fost primii

În fine, dacă deschidem (fie şi imperfecta, dar deocamdată cea mai operativă) enciclopedia populară „Wikipedia”, vom citi (în versiunea engleză) că Twitter revolution este un fenomen care caracterizează evenimentele din (în ordine cronologică): Republica Moldova (2009), Iran (2009-2010), Tunis, Egipt etc… (2011). Wikipediştii din Ungaria caracterizează fenomenul ca pe unul pur moldovenesc, iar versiunea poloneză vorbeşte despre Moldova şi Iran (în alte limbi, fenomenul încă nu este definit pe Wikipedia).

Place cuiva sau nu, dar suntem condamnaţi să ne mândrim că noi am fost primii şi poate ne vom pune pe gânduri că ne potrivim de minune… contextului nord-african. Deşi nu trebuie să ne ofenseze vecinătatea: în plan strict istoric, aceştia sunt „verişorii” noştri din acelaşi fost Imperiu Roman, un fel de „Ginta latină” extinsă. De altfel, având relaţii economice destul de strânse cu Europa, aceste foste colonii europene au toate şansele să ne-o ia înainte cu integrarea în UE. Mângâierea noastră e că alţii (inclusiv „verişorii vitregi” din spaţiul ex-sovietic) nici până aici nu au ajuns. Iar numele… e doar o convenţie, ca orice cuvânt (de la conventus = înţelegere). Nu e straşnic cum sună, e mai grav dacă fiecare îl va înţelege după cum i-i pofta. Fie poetică, patriotică, politică, ideologică, ironică. Fie neutră şi calmă.

Mircea V. Ciobanu

P.S. De altfel, pentru început, cei interesaţi ar putea să consulte volumul Revoluţia Twitter. Episodul întâi: Republica Moldova, Arc, Ştiinţa, 2010.

The following two tabs change content below.