Nu vânaţi fericirea ca pe o pradă

Nu vânaţi fericirea ca pe o pradă
Cei nefericiţi au mintea mai ageră
După două milenii doldora de dovezi, cercetătorii americani au ajuns de curând la următoarea concluzie: nu există relaţie perfectă. Evrika! Aceasta este doar un mit, spun ei, şi, în consecinţă, ne recomandă să acceptăm realitatea, chiar dacă ea contrazice puţinele poveşti cu happy-end – „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Deci, să nu ne mai chinuim să atingem sau să cerem perfecţiunea. Fiindcă pur şi simplu ea nu există, fie că e vorba de oameni sau de relaţii.
Conceptul de sănătate mentală asociată şi condiţionată de lipsa suferinţei poate fi chiar dăunător, mai spun medicii. Pentru că îi împinge pe creduli/visători sau pe înverşunaţi a căuta fericirea la lupte istovitoare cu sine şi cu alţii, ceea ce cauzează exact opusul sănătăţii. O asemenea înlănţuire fireşte că trebuie evitată. Dar cum?
Să acceptăm imperfecţiunea
Psihologii recomandă să nu mai vânăm fericirea ca pe o pradă, deşi tentaţia există, la fel ca şi credinţa că această căutare nu are nevoie de vreo justificare sau legitimare. Meditaţia, spun tot ei, ar fi soluţia atunci când dă necazul peste noi sau când l-am căutat dinadins.
La ce să medităm? La cauza suferinţei, la propriile greşeli, la aşteptările exagerate, la ierarhizarea dorinţelor, la sensurile mai profunde ale vieţii. Meditaţia ne-ar ajuta să îngăduim mai uşor imperfecţiunea şi să învăţăm să trăim cu ea. Revelaţiile care decurg din astfel de conversaţii interioare, prilejuite de suferinţă, ar trebui să fie dovezi de înţelepciune, iar fericirea s-ar naşte odată cu noua atitudine de a lua mereu doar partea bună a oamenilor şi a întâmplărilor şi de a încerca să schimbi doar ceea ce poate fi schimbat. Uşor de zis, dar greu de făcut, veţi spune. Numai că psihologii garantează cu statistici că cea mai scurtă, dar şi grea, cale de a ajunge în paradisul fericirii este aceea care trece prin infernul suferinţei, nu ca turist, cum a făcut-o Dante. Ceea ce coincide, de fapt, şi cu învăţătura creştină.
Însă ar mai fi o temă de meditaţie. Bine, suferim, găsim anevoios cauzele suferinţei, o stingem, mai bine spus o biruim, şi atingem imateriala, fulguranta fericire. Problema e că, odată ajuns în orice fel de paradis, omul uită greul şi recidivează în a-l distruge mai devreme sau mai târziu. Dacă suferinţa este o admirabilă şcoală a cunoaşterii, se pare că, vorba lui Nicolae Steinhardt, cei mai mulţi dintre pământeni nu reuşesc să treacă clasa.
Nefericirea ascute mintea
Deşi ar putea fi considerată o slabă consolare, studiile arată că cei care sunt trişti, în toane proaste şi chiar gândesc negativ câştigă în faţa celor cu creierul îmbibat de serotonină (hormonul fericirii). Sunt mai atenţi, mai vigilenţi, mai greu de păcălit, mai critici, mai realişti, se exprimă mai bine şi mai coerent în scris, iar abilităţile de comunicare se îmbunătăţesc simţitor. Deci PR-iştii, comunicători prin excelenţă, ar trebui recrutaţi din rândul morocănoşilor. Concluzia cercetătorilor confirmă, de altfel, părerea unora despre fericire, văzută ca o stare cerebrală imperfectă, asociată cu diminuarea receptivităţii şi a creativităţii. Or, e deja ştiut că în zona creaţiei artistice nefericirea este muza cea mai prolifică.

Cei nefericiţi au mintea mai ageră

După două milenii doldora de dovezi, cercetătorii americani au ajuns de curând la următoarea concluzie: nu există relaţie perfectă. Evrika! Aceasta este doar un mit, spun ei, şi, în consecinţă, ne recomandă să acceptăm realitatea, chiar dacă ea contrazice puţinele poveşti cu happy-end – „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”.

Deci, să nu ne mai chinuim să atingem sau să cerem perfecţiunea. Fiindcă pur şi simplu ea nu există, fie că e vorba de oameni sau de relaţii.

Conceptul de sănătate mentală asociată şi condiţionată de lipsa suferinţei poate fi chiar dăunător, mai spun medicii. Pentru că îi împinge pe creduli/visători sau pe înverşunaţi a căuta fericirea la lupte istovitoare cu sine şi cu alţii, ceea ce cauzează exact opusul sănătăţii. O asemenea înlănţuire fireşte că trebuie evitată. Dar cum?

Să acceptăm imperfecţiunea

Psihologii recomandă să nu mai vânăm fericirea ca pe o pradă, deşi tentaţia există, la fel ca şi credinţa că această căutare nu are nevoie de vreo justificare sau legitimare. Meditaţia, spun tot ei, ar fi soluţia atunci când dă necazul peste noi sau când l-am căutat dinadins.

La ce să medităm? La cauza suferinţei, la propriile greşeli, la aşteptările exagerate, la ierarhizarea dorinţelor, la sensurile mai profunde ale vieţii. Meditaţia ne-ar ajuta să îngăduim mai uşor imperfecţiunea şi să învăţăm să trăim cu ea. Revelaţiile care decurg din astfel de conversaţii interioare, prilejuite de suferinţă, ar trebui să fie dovezi de înţelepciune, iar fericirea s-ar naşte odată cu noua atitudine de a lua mereu doar partea bună a oamenilor şi a întâmplărilor şi de a încerca să schimbi doar ceea ce poate fi schimbat. Uşor de zis, dar greu de făcut, veţi spune. Numai că psihologii garantează cu statistici că cea mai scurtă, dar şi grea, cale de a ajunge în paradisul fericirii este aceea care trece prin infernul suferinţei, nu ca turist, cum a făcut-o Dante. Ceea ce coincide, de fapt, şi cu învăţătura creştină.

Însă ar mai fi o temă de meditaţie. Bine, suferim, găsim anevoios cauzele suferinţei, o stingem, mai bine spus o biruim, şi atingem imateriala, fulguranta fericire. Problema e că, odată ajuns în orice fel de paradis, omul uită greul şi recidivează în a-l distruge mai devreme sau mai târziu. Dacă suferinţa este o admirabilă şcoală a cunoaşterii, se pare că, vorba lui Nicolae Steinhardt, cei mai mulţi dintre pământeni nu reuşesc să treacă clasa.

Nefericirea ascute mintea

Deşi ar putea fi considerată o slabă consolare, studiile arată că cei care sunt trişti, în toane proaste şi chiar gândesc negativ câştigă în faţa celor cu creierul îmbibat de serotonină (hormonul fericirii). Sunt mai atenţi, mai vigilenţi, mai greu de păcălit, mai critici, mai realişti, se exprimă mai bine şi mai coerent în scris, iar abilităţile de comunicare se îmbunătăţesc simţitor. Deci PR-iştii, comunicători prin excelenţă, ar trebui recrutaţi din rândul morocănoşilor. Concluzia cercetătorilor confirmă, de altfel, părerea unora despre fericire, văzută ca o stare cerebrală imperfectă, asociată cu diminuarea receptivităţii şi a creativităţii. Or, e deja ştiut că în zona creaţiei artistice nefericirea este muza cea mai prolifică.

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău