Nu uitați limba mamei!

Mama a venit acasă! Bucurie, fericire, o stare de nedescris, parcă a venit aerul și pâinea noastră, pe care o așteptăm un an întreg s-o respirăm, s-o savurăm. Discuțiile la o cafea din cele câteva dimineți sunt frumoase, pline de emoții, mama descriindu-ne zilele trecute fără noi, fetele ei. Într-un cuvânt, punem țara la cale.

Într-una din dimineți, mama îmi vorbește despre tristețile și problemele basarabencelor cu care s-a împrietenit de-a lungul anilor de când muncește în Italia. Probleme sunt multe, dar una m-a marcat. Una dintre conaționalele noastre îi povestește că și-a luat vacanță împreună cu soțul ei ca să meargă în Franța, la unica lor fiică, pentru a petrece timpul alături de familia acesteia și de nepoată. S-au dus veseli, emoționați, dar au venit mâhniți pentru că, spuneau ei, „se pierd legăturile dintre copii, părinți și nepoți din cauza distanței mari, a ochilor care nu se văd, dar, mai nou, și a comunicării imposibile cu nepoții”. Cei din urmă vorbesc limba statului în care trăiesc la grădiniță, școală, chiar și în familie. Astfel, buneii au ajuns să nu se poată înţelege cu nepoata – pentru că nu vorbesc aceeași limbă. Buneii vorbesc română și italiană, iar nepoțica doar franceză, pentru că părinții vorbesc franceza și în casă.

Problema aceasta este prezentă în multe familii ale conaționalilor noștri împrăștiați prin lume. Cu trecerea anilor, aceștia vorbesc și în familie limba ţării de adopţie. Femeia se plângea că pierde legătura parcă și cu fiică-sa, iar cu nepoata nu o are deloc. Supărată, cu lacrimi în ochi, ea spune: „Ar fi bine ca ai noștri copii să  vorbească limba maternă în familie. Asta ar păstra, chiar și la distanță, legătura cu familia şi rudele care i-au crescut”.