Nu tot ce pare a fi este…

IN MEMORIAM // Acum ne priveşte de sus – poate cu aceeaşi fină ironie, cu acelaşi surâs –  caustic, acid şi ireverenţios. Altă dată, expresia feţei sale reda blândeţe şi bonomie, uneori fiind pur şi simplu foarte greu de definit – ca şi întreaga personalitate a scriitorului Serafim Saka, plecat dintre noi în acest bezmetic de verde şi înflorat final de primăvară…

„Saltul oricum se produce.  Noi toţi suntem marcaţi de fatalitate şi de semnul demiurgic al destinului trecător şi vine clipa reîntoarcerii în huma din care am fost plămădiţi…”

Sunt cuvintele lui  –  ale omului contradicţiei, ale nemulţumitului de toţi nemulţumiţii şi ale nemulţumitului din sine. Însă dincolo de afişarea unei supărări trucate, percepută şi interpretată greşit de foarte mulţi, sarcasticul  Saka a iubit de fapt oamenii şi neamul cu acel clocot interior, molcom şi constant, dar ascuns sub un surâs cârcotaş ce-i proteja rana ce mustuia latent şi dureros.

Născut şi crescut în spaţiul copilăriei româneşti, împins apoi sub cerul unei adolescenţe marcată de brutalitatea regimului căzut din Răsărit, a intrat în maturitatea vieții, pomenindu-se într-o societate timorată şi rătăcită de reperele orientării naţionale. Om de o elevată cultură, respingea viaţa comodă a mereu adaptaţilor, care, după anii ’90, se înghesuiau pe piedestalul revoluţionarilor clonaţi, apăruţi ca celulele  canceroase pe trupul vlăguit şi supt al Basarabiei. Saka a rămas, cum scrie atât de plastic Nicolae Negru, „un model de scriitor care a reuşit să treacă prin „vămile sovietizării”  fără a se „lepăda de sine”, fără a se înregimenta în rândurile propagandiştilor comunişti…”. Detesta etalările şi orgoliile păguboase, ironiza bădăranii semidocţi, refuza colaborările de gaşcă, plătind pentru toate cu o solitudine de ascet închis în chilia sa de introvertit…

Nu poţi potrivi cocoaşa cămilei în locul unde se pune şaua pe armăsar

Când a venit descătuşarea de sechelele trecutului, s-a avântat cu deschiderea întreagă a ceea ce însemna recâştigarea libertăţii de conştiinţă şi de cuvânt, nebănuind că după euforia gălăgioasă şi fără de măsură, dezamăgirea va fi şi mai cruntă…

„Ce era cu noi, se întreba mai aproape de finalul vieţii, ce era cu noi atunci, când dirijată de câţiva capelmaiştri de la catedra comunismului ştiinţific, Piața Marii Adunări Naționale vocifera, neştiind anume ce vroia?…”

Şi … „viaţa s-a lăsat plutită în toate direcţiile, oamenii acomodându-se rapid la toate condiţiile – partide, parveniri, trădări, degradări, eşuări… dar poate cel mai trist e că partea cea mai luminată a societăţii îşi consumă carburanţii făcând muncă de rutină şi luptând filologic cu hoarda de agramaţi…

Liberi să fim oricum,  suntem de cele mai multe ori nicicum. Prea grăbită lumea  îşi vede azi egoist de treburi nemairămânând timp pentru om. Dar nici omul nu mai are azi timp să vadă ce se face azi cu lumea…”

Autorul „Vămilor” se dumireşte mai repede ca toţi de „metamorfoza metamorfozei”. Şi parcă nu avea dreptate? Or, profitorii au mirosul fin la schimbare şi reflexele acute la parvenire. Ei s-au repliat imediat la circumstanţe, creându-şi imaginea de luptători pentru drepturi naţionale, dar făcându-şi de fapt averi pe fundalul unei democraţii deşănţate. Or, nu tot ce pare a fi este. Cinismul postcomunist a revigorat nostalgia după comunişti şi a grăbit revenirea lor la guvernare, iar drumul le-a fost pavat de cei care speriau lumea că vor veni.

Pentru că nu poţi lua cocoaşa cămilei s-o potriveşti în locul unde se pune  şaua pe armăsar… E o metaforă auzită tot de la el şi spusă în tonalitatea care nu cruţă aroganţa şi mediocritatea, degringolada acestor vremuri tulburi, dar şi micimea ipochimenului al cărui ideal se rezumă la umplerea maţului gros, ajustat de manifestarea dispreţului faţă de valorile morale. Pentru că ce a ieşit până la urmă? O elită? Da, dar ce fel de elită? Mai bine ca Nicolae Negru n-am să spun: „… o ruină sovietică, o struţocămilă bolnavă de sine, dezorientată, care încearcă zadarnic să ne reprezinte speranţele şi eforturile cele mai nobile”. O elită „care nu preţuieşte meritul şi demnitatea, lăsându-se copleşită de reflexele şi instinctele meschine. Ea nu este moartă, dar nici vie nu se poate spune că este…”

„Pregătindu-ne de moarte, nu avem când muri”

Serafim Saka prin tot ce a trăit şi a scris – de la nuvelă, piesă de teatru, critică, publicistică sau roman – rămâne pentru posteritate un destin şi o conştiinţă de neam. Niciodată nu a spoit realitatea şi cu atât mai mult nu a trâmbiţat la cortul puternicilor zilei.

L-am întrebat odată de ce nu suntem luptători, ci ne complacem în rolul de victimizaţi. Răspunsul a urmat pe cât de simplu pe atât de profund:

– Dacă se ajunge ca fraţii (unul vrâncean şi altul ungurean) să-ţi pună la cale moartea, nu-ţi mai vine a trăi şi atunci de ce să lupţi pentru viaţa care nu-ţi este drag s-o trăieşti?

Dar se poate şi altfel. Viaţa-i o clipă. Moartea-i veşnică şi atunci murim în mod mioritic. Adică mesajul filozofic ne sugerează că Mioriţa este veşnica noastră pregătire de moarte. Să ne amintim – şi de o fi să mor… Pregătindu-ne o veşnicie de moarte, nu avem când muri. Suntem nemuritori…”

Cu adevărat, numai un mare gânditor care rămâne a fi Serafim Saka a putut să dea o definiţie atât de exactă, ironizând cu atâta fineţe starea de salt spre nesfârşirile universului, unde a plecat spre căi lactee în lunga-i călătorie fără întoarcere, lăsând, aici pe pământ, cărţile scrise. Prin ele va dăinui în amintiri.

Cu adevărat – letum non omnia finit – adică moartea încă nu înseamnă sfârşitul…

Efim JOSAN