„Nu sunt deloc un Ulise, îmi place să șed acasă”

Interviu cu Lică Sainciuc, pictor, arhitect, cercetător

Lică Sainciuc în casa părintească de pe strada Gr. Ureche din Chișinău, construită acum 104 ani (fotografie de Chris Stowers, Véronique North-Mincà)

– Dragă Lică Sainciuc, aveţi amintiri timpurii, de la vârsta de 2-3 ani? Dacă vi s-ar permite să vă întoarceţi în copilărie, ce zile aţi alege pentru a le trăi din nou?

Mi-e teamă că se va lungi răspunsul, căci întrebarea, ce pare a fi scurtă la prima vedere, cere o abatere destul de lungă. Jocul cu timpul nu-i atât de inofensiv – doar dacă ceea ce întrebi ar fi un simplu joc de cuvinte…

Observăm că toate celea din univers sunt legate între ele, că există o legătură, cauzalitate între lucruri, înăuntrul lucrurilor. S-a numit din vechime această cauzalitate „Lege”, iar perceperea legăturilor – „Înţelegere”. S-a mai observat din vremuri de demult că există o lege ce poate fi cuprinsă de Minte, şi alta pe care mintea n-o poate percepe, cu toate că se ciocneşte des cu ea, pe care au numit-o „Lege divină, transcendentală”. Pe parcursul raţionalizării noastre s-a decis că există un singur fel de lege, cel accesibil raţiunii, iar ceea ce nu era accesibil s-a numit „pur şi simplu eroare”. Şi după asta toată înţelegerea raţională a mers pe calea eliminării erorilor. Ne-am construit această cale infinită de eliminare a transcendentalului. Mereu ciocnindu-ne de el.

Moartea. Dragostea. Viitorul. Trecutul. Compasiunea. Neantul. Evlavia. Viul. Copilăria.

Înfruntarea transcendentalităţii ne doare, ne chinuie, ne supără. Vrem să eliminăm astfel de situaţii. Fără ca să ne dăm seama că noi înşine ne-am construit calea. Probabil de aceea că e mai comod. E mai comod să cauţi sub felinar, cu toate că ceea ce cauţi ţi-a scăpat undeva în întuneric, şi eşti conştient de asta.

Există şi astfel de ciocniri care, oricât le-am zice „erori”, totuna nu pot fi soluţionate, căci sunt de nesoluţionat prin definiţie. Să le zicem „imposibilităţi”:

TRECUTUL

Vedem, înţelegem că există infinitul, ne dăm seama de acest lucru. Ne mirăm, îl admirăm. Apoi ne liniştim şi încercăm să ajungem la capătul lui — să ajungem la capătul a ceva ce n-are capăt prin definiţie.

MOARTEA

Vedem, înţelegem că există situaţii neaşteptate. Că ne aşteaptă surprize. Ne aşteptăm la multe, însă se întâmplă cu totul altceva. Înţelegem că aceste surprize sunt doar nişte excepţii, că fac parte din categoria minunilor. Nu ne aşteptăm. Apoi ne liniştim şi aşteptăm miracole; sau ne liniştim şi nu mai aşteptăm miracole. Iar ne contrazicem definiţia.

VIITORUL

Fiind acum, în prezent, vedem că ne paşte viitorul, că lucrurile se vor întâmpla. Se vor întâmpla într-un anume fel. Dar acum, în prezent, avem variante — va fi aşa / va fi altfel, concomitent. Încercăm să le calculăm, să le prognozăm, pe toate. Avem o sumedenie de variante, îndoieli, un evantai întreg de posibilităţi, absolut logice, absolut motivate. Abia după ce evenimentul are loc, vedem, înţelegem că nici nu se putea întâmpla altfel. Dar în clipa aceea rămânem uluiţi.

ÎMPĂTIMIREA

Vedem, înţelegem că există Cercul, că începutul şi capătul coincid. Că ne întoarcem de fiecare dată acolo de unde am pornit. Suntem conştienţi de acest lucru, căci am dat în bară de mai multe ori. Ne mirăm, ne este ciudă, dar vedem că nu poate exista o soluţie. Ne calmăm şi zicem să mai încercăm o dată. Să mai încercăm să găsim soluţia la ceea ce n-are soluţie prin definiţie.

– Sunteţi omul care-i însoţeşte pe copiii noştri din pruncie până în adolescenţă, de la „Albinuţa” până la „Enciclopedia Guitz” etc. Câte cărţi pentru copii aţi ilustrat?

Deseori întrebările conţin implicit şi răspunsul. Îmi vine foarte greu să mă debarasez de afirmaţia ascunsă în întrebare. Nu mă consider „omul care-i însoţeşte” etc., căci e o împotmolire în timp (să nu mai vorbim de spaţiu), stagnare, înghesuire… Doamne fereşte, să nu ajungem la infernul lui Dante… „Câte cărţi pentru copii aţi ilustrat?” – o întrebare scurtă, răspunsul însă mi-ar cere zile întregi de contabilizare, mi-ar da dureri de cap, mai ales că nu m-a atras aritmetica niciodată.

Lică împreună cu părinții, pictorii Valentina Rusu-Ciobanu și Glebus Sainciuc (fotografie din arhiva familiei Sainciuc)

– Aveţi mii de personaje. Nu vă înconjoară din toate părţile, nu ies de sub masă, din unghere, nu le visaţi noaptea?

Ce-i aia „personaj” în arta plastică? Care e diferenţa dintre un personaj şi un obiect? O floricică e personaj? Dar o frunză? Dar o linie? Dar inefabilul? Şi care e diferenţa dintre un obiect şi o idee? Şi care e diferenţa dintr-o idee şi o aluzie? Şi care e diferenţa dintr-o aluzie şi o impresie? Iar dacă lucrarea e o impresie pură, ca la impresionişti?

– Câţi ani are casa Dvs. părintească? Câte generaţii au crescut în ea?

Are 104 ani. Depinde ce avem în vedere când zicem „au crescut”. Şi mai ales generaţii – de ce? De oameni? De furnici? De ţânţari? Unii au un ciclu mai lung, alţii mai scurt. Dintre oameni, doar tata a împlinit un ciclu complet de viaţă în această casă.

– Casa, grădina de pe Grigore Ureche sunt Ithaca Dvs.?

Nu sunt deloc un Ulise, îmi place să şed acasă.

– Care-i povestea nucului uriaş din curte, sădit de bunicul Vasile?

Nu văd să se delimiteze într-o poveste, e o ambianţă.

– Vă plimbaţi adesea prin Chişinăul Vechi? Dar prin cel Nou?

Stau cam rău cu plimbatul. Probabil, pentru mine e o pierdere de timp.

– Ce locuri din Chişinău vă inspiră? Ce locuri vă deprimă?

De ce să mă inspire locul? Mai ales că nu-s o fire turistică.

Ce clădiri din Chişinău vă fascinează, ca arhitectură?

Sunt oare?

Cartea Dvs. „Chameleonul” e un protest al Dvs., o expresie a revoltei?

O! Există şi astfel de percepție?

– Cum comentează fiicele Dvs. (Ileana, stabilită la Paris, și Maria, care locuiește în SUA), realităţile din Rep. Moldova?

Nu le-am auzit să comenteze. Iar dacă s-ar apuca, sper că ar face-o cu umor.

– Felicitări pentru expoziţia personală de la Muzeul Naţional de Arte ce conține peste 160 de lucrări, fiind consacrată celei de-a 70-a aniversări a Dvs.! Cât de repede au trecut cei 70 de ani?

În km/oră? Sau mile/sec.?

– La ce lucraţi în prezent?

Răspund şi eu la nişte întrebări …

– La mulți ani cu noi realizări!

 

Interviu de Irina Nechit