„Nu se face unirea cu pălăvrăgeala”

Interviu cu istoricul Ion Ţurcanu, deputat în primul parlament al R. Moldova

DSC_3680nadeajda roscovanu photo

Ieri, 1 septembrie, la Muzeul Naţional de Istorie şi Arheologie a Moldovei a avut loc lansarea volumului „Sfatul Țării. Documente (I). Procesele-verbale ale ședințelor în plen”. Ediție de Ion Țurcanu. Povestea acestor documente şi editarea lor este deosebit de interesantă, cu elemente de detectiv şi de scandal, care, din fericire, are un final frumos pentru memoria deputaţilor Sfatul Ţării, legislativ care a votat unirea Basarabiei cu România. Vă oferim mai jos un interviu despre acest subiect cu istoricul Ion Ţurcanu.

– Stimate Domnule Ţurcanu, se ştie că documentele Sfatului Ţării au o istorie interesantă. Aţi putea, vă rog, să ne relataţi povestea recuperării lor?

La sfârșitul anului 1918, după unirea definitivă a Basarabiei cu România, guvernul român a adoptat o hotărâre care prevedea colectarea acestora și păstrarea lor în condițiile corespunzătoare. A fost creată o comisie de lichidare a Sfatului Ţării, care era obligată să adune documentele pentru a fi depozitate în Arhivele Statului din București. Era preconizată totodată și elaborarea unei istorii a Satului Țării, care urma să fie editată. Însă după dispariția parlamentului Basarabiei, aceste obiective au fost neglijate, comisia de lichidare nu prea și-a făcut datoria, astfel că o bună parte a documentelor a fost împrăștiată și multe materiale valoroase au dispărut pur și simplu. Din fericire, cele mai importante documente, și anume procesele-verbale ale ședințelor în plen, nu au dispărut și, după anumite peregrinări, au ajuns la Academia Română, nu se ştie exact cum, fie că au fost vândute direct de către Ştefan Ciobanu, fie că, așa cum avea să declare el mai târziu, le-a cumpărat de la un ofiţer rus şi le-a predat la Biblioteca Academiei. În fine, nu mai contează cum au ajuns ele la Academia Română, important este faptul că nu au dispărut.

După cel de-al Doilea Război Mondial, probabil pe la începutul anilor 50, documentele Sfatului Ţării, deci nu numai procesele-verbale ale ședințelor Parlamentului, ci şi multe altele, au fost sechestrate de către armata sovietică de ocupație, transportate la Moscova și depozitate în Arhiva de Stat a Revoluției din Octombrie. Ulterior, ele au fost au fost transmise Arhivei de Stat a fostei republici sovietice socialiste moldovenești.

Din păcate, nu sunt complete ca urmare a lipsei de responsabilitate cu care au fost păstrate. De exemplu, din documentele extrem de valoroase ale Consiliului Directorilor Generali au rămas foarte puţine. Această instituţie consemna zilnic desfăşurarea evenimentelor. Suntem bucuroşi că avem măcar ceva din aceste documente. În afară de documentele pe care le-am publicat, mai sunt procesele-verbale ale Comisiei agrare şi cele ale Comisiei constituţionale, precum și un set de materiale de variat caracter. Toate sunt prețioase și sper să le putem edita pe toate în anii apropiați.

– Cum s-a putut, în cele din urmă, să fie publicate aceste documente? Ştiu că au fost mai multe încercări, dar nu s-a putut…

Este o epopee întreagă… Bătălia pentru editarea documentelor Sfatului Ţării a început în 1990. În 1993, după expirarea mandatului de deputat, am revenit la editura „Cartea Moldovenească”, care își schimbase între timp denumirea în Editura „Universitas”. Îndată am hotărât să pregătim principalele documente ale Sfatului spre editare. Am avut susținerea și colaborarea fostului șef al arhivelor statului, Mitru Ghițiu, și a directorului de atunci al Arhivei de Stat a Moldovei, Al. Roman, care mi-au adus materialele, le-am copiat și le-am dat la tradus. În această acțiune au fost implicați traducători de prima mână, ca M. Maler, A. Alici și M. Mereuță. Însă în 1996, editura a fost lichidată. Am încredințat toate materialele traduse redactorului care fusese responsabil până atunci de ele în speranța că se va ivi un moment prielnic când vor putea fi editate. Acesta s-a angajat la Institutul de Istorie al Academiei și, odată ajuns acolo, i-a transmis documentele directorului Institutului, D. Dragnev, dorind, probabil, să se pună bine pe lângă acesta. La un moment dat, Dragnev se hotărâse să le edităm. Fusese înjghebat un colectiv de specialiști, eu fusesem desemnat în calitate de coordonator și ne-am apucat de treabă. Dar, la scurt timp, directorul a anunțat că nu se va mai face nimic, documentele au fost retrase și, din acel moment, nu le-am mai văzut. Abia în 1998 am dat de urma lor într-o cărțulie despre Sfatul Țării, apărută la Institutul de Istorie. E adevărat că, dându-și seama cam ce ar putea însemna folosirea unor materiale lucrate de alții, autorul acestei „opere” a evitat să citeze fragmente din textele traduse de noi ale proceselor-verbale, făcând trimitere doar la numărul de ordine al acestora, fără a menționa locul unde se aflau ele, respectiv arhiva, fondul, dosarul și pagina vizate.

După aceea, am încercat cu Ambasada României, cu alţii, cu unele edituri… Nu am reuşit. În cele din urmă, i-am propus lui Gheorghe Prini, directorul Editurii „Ştiinţa”, l-am convins şi iată că într-un timp record, după un an de muncă intensă, documentele au apărut. Acestea au fost reproduse în original, adică în limba rusă din vremea aceea. Eu am scris studiul introductiv, nota asupra ediției, notele și comentariile la fiecare document aparte și, de asemenea, am anexat la materialul de bază trei tabele cu numele membrilor Sfatului Țării, foarte instructive pentru biografia acestora.

DSC_3638nadeajda roscovanu photo

– Ce i-a împiedicat pe deputaţii primului parlament, din 1990, să repete opera deputaţilor Sfatului Ţării?

Sigur că am fi vrut să o facem, dar nu s-a putut. Nu a vrut majoritatea parlamentară de aici, dar nu a existat o astfel de dorință nici în România. În momentul în care noi am votat Declaraţia de independenţă, guvernul român avea o delegaţie la Chişinău, venită cu misiunea expresă de a declara că România susținea proclamarea independenţei R. Moldova. România nu era pregătită să facă unirea, sunt sigur că dacă România ar fi dorit, ar fi fost măcar un semnal, dar nu a fost. Parlamentul era în mare majoritate antiunionist. Frontul Popular era reprezentat de vreo 80 de deputaţi, din 380, cât constituia pe atunci întreg corpul de deputați.

– Dl Valeriu Matei a susţinut în cadrul unei conferinţe că Dvs., în momentul redactării Declaraţiei de Independenţă, aţi fi fost împotrivă ca să se facă referire la Actul Unirii…

M-am săturat să tot aud vorbindu-se despre asta. Atunci când a fost prezentat textul Declaraţiei de Independenţă… de altfel, nu se prea se ştie precis cine sunt autorii acestui text, o brambureală. Dar nu despre asta este vorba. Textul pe care l-a pregătit, cine l-a pregătit, este foarte mare, e ca un fel de sinteză mică a istoriei românilor din cele mai vechi timpuri până în prezent, ceea ce nu prea se practică la elaborarea textelor de așa caracter. De exemplu, textele declaraţiilor de independenţă ale republicilor baltice conţin doar câteva propoziţii. Aceasta le-am spus eu atunci, când s-a discutat textul Declarației la Prezidiul Parlamentului, să facem un text cât se poate de concis și de limpede, care să pună accentul pe intenția noastră din acel moment istoric: proclamarea independenței, evitând datele și formulările care puteau incita spiritele și provoca confruntări în societate. Unirea urma să fie următorul pas.

– Cum ar trebui să sărbătorim 100 de ani de la unire?

Ceva mai mult de un an și jumătate în urmă am propus ridicarea unui monument al Unirii şi amenajarea unui muzeu al Sfatul Ţării. Despre muzeul Sfatul Ţării vorbesc din 1990. Am propus încă de atunci ca Parlamentul să-şi desfăşoare şedinţele în clădirea în care a activat Sfatul Țării. Ar fi o mare onoare pentru el, pentru că, astfel, ar fi obținut chiar legitimarea Istoriei. Nu a fost nicio reacţie nici din partea oficialilor, nici a istoricilor, nici a jurnaliştilor, a nimănui…

Cică, ai noștri vor Unire. Păi, domnilor, trebuie să ştim foarte bine ce vrem. Să te organizezi, să ai atitudine clară. Cu pălăvrăgeală şi cu declaraţii sterpe nu se face nimic. Am încercat să ajung, cu propunerile mele, care vizau pregătirea pentru jubileul de o sută de ani de la Unire, la preşedinție, dar nimic, nici o reacție, când am vorbit cu consilierul Păduraru, acesta a râs de ideea mea. Am încercat să ajung la Parlament, nu am fost primit. Am solicitat audienţă la ministrul culturii. A promis, dar a trecut mai bine de un an și încă nu am fost primit. Iată care este realitatea cea adevărată de la noi în ceea ce privește Unirea.

Interviu realizat de Ilie Gulca