„Nu-mi pot imagina un politician italian cu un sac de cartofi la uşa alegătorului

 

Elena Belescu a muncit timp de 30 de ani profesoară. Timp de zece ani a muncit în Italia, după care a decis să revină la baştină, s-a antrenat în campania pentru locale şi a acces în funcţia de primar. Cum ar reacţiona un italian dacă un politician ar încerca să-i cumpere votul cu un sac de cartofi ori cu o pereche de cizme de cauciuc şi cum e să fii primar într-un sat pe jumătate depopulat, sunt câteva din întrebările la care am încercat să aflăm răspuns în interviul de mai jos.

Dnă primar, ce simte un profesor, după 30 de ani de muncă, ajuns într-o casă străină, într-o ţară străină, cum a fost primul contact cu Italia?

Plecarea mi-a fost dictată de unele circumstanţe de familie, dar şi de o anumită curiozitate. Auzeam că ar fi o viaţă de poveste în aceste ţări şi am vrut să văd cu ochii mei cum trăiesc oamenii în Europa. În Italia am plecat ilegal, în 1999. Iniţial, am plătit 600 de dolari unei călăuze care, din păcate, s-a dovedit a fi un escroc care a dispărut cu tot cu bani. Apoi am achitat 800 de dolari unei agenţii turistice. Era o sumă mare, trebuia să ai curaj dacă îţi asumai acest risc. Am ajuns singură în Italia şi la început mi-a fost frică. Dar am avut noroc să întâlnesc oameni buni. M-a ajutat şi faptul că ştiam limba italiană. În timp ce unele femei de ale noastre căutau de trei luni un loc de muncă, eu am reuşit să mă angajez în a treia zi. La început, am lucrat îngrijitoare într-o familie. Apoi am lucrat într-un salon de arte la o fabrică de textile şi la fabrica de textile. Mai mult însă am preferat să lucrez în familii, ca să pot să vin acasă ori de câte ori doream.

Cât de mare a fost discrepanţa între aşteptările Dvs. şi realitatea din Italia? Ce făceaţi pentru a vă alina dorul de casă?

Italia este frumoasă, dar niciodată nu mi-am pus problema să ne stabilim acolo. După primul an mi-am legalizat şederea şi veneam acasă o dată la trei luni. Tare îmi era dor de familie. Mă afecta comparaţia involuntară între nivelul de trai din Italia şi ceea ce găseam la baştină. Mă durea că simţeam că satul îmbătrâneşte, că i-ar trebui o mână de gospodari, că necesită schimbări. Ţineam la imaginea localităţii noastre, vroiam să fie mai modernă, mai frumoasă…

În Italia, am ajuns într-o familie unde relaţia dintre părinţi şi copii era foarte strânsă. Ei preţuiesc înalt valorile familiale. Mi-a plăcut relaţia italienilor cu biserica. Oamenii sunt cu adevărat credincioşi. Preoţii au grijă să viziteze fără nicio plată oamenii bătrâni, să le binecuvânteze casa şi sănătatea celor care stau la pat. Mi-a plăcut felul lor de a marca sărbătorile în familie, dar şi modul în care organizau şi luau parte la fel de fel de sărbători naţionale. Păstrez şi acum relaţia cu oamenii de acolo, indiferent ce muncă făceai, dacă o făceai cu responsabilitate, te apreciau.

Vreau să vă spun că nici salariile italienilor nu sunt chiar atât de mari. Au şi ei probleme ca oricine alţii. În multe familii gestionam banii pentru alimentaţie. Nu au venituri exagerat de mari în raport cu preţurile, dar au siguranţa zilei de mâine.

Ce părere aveau despre R. Moldova şi oamenii de la noi?

Pe atunci mulţi nu ştiau nimic. O singură bătrână mi-a spus că a auzit de Basarabia. Apoi au apărut câteva reportaje în care eram prezentaţi ca cel mai sărac stat din Europa. În imagini apăreau case dintre cele mai dărăpănate şi sărăcăcioase. Era o prezentare tendenţioasă, deoarece avem şi gospodari, case, familii frumoase. Între timp s-a înmulţit numărul moldovenilor care veneau în Italia. Dacă la început italienii nu prea aveau încredere în moldovencele noastre, treptat au început să le caute pentru a le angaja. Apreciau onestitatea şi simţul responsabilităţii Evident, au fost şi cazuri care bulversau opinia publică. Spre exemplu, s-a aflat că moldovenii îşi vindeau locurile de muncă. Acest lucru i-a mirat şi i-a supărat: „Sunteţi din aceeaşi ţară, dar nu vă puteţi ajuta, nu vă puteţi susţine…”

La întoarcerea acasă, aţi devenit primar. În ce măsură migraţia a afectat satul Dvs.?

Eram în Italia când a început campania electorală. Un grup de oameni mi-a propus să candidez în cazul în care sunt decisă să revin acasă. Am acceptat provocarea. Funcţia de primar te pune în pielea celor mulţi, trebuie să trăieşti cu spiritul satului.

Îmi amintesc, când am început activitatea în şcoală aveam clase de peste 30 de elevi, erau 800 de copii în instituţie. Satul avea o populaţie de circa 4000 de locuitori. Acum avem oficial 2350 de locuitori, 265 de copii în şcoală, peste 60 de copii au un părinte ori ambii plecaţi peste hotare. În trecut satul respira, aveai cu cine organiza o sărbătoare. Acum, chiar şi în zile de sărbătoare, pe strada centrală poţi să nu te întâlneşti cu nimeni. Cei rămaşi se retrag în familii. Lipseşte dispoziţia de viaţă. E adevărat că în mare parte în sate au rămas bătrânii şi nepoţii, cei care azi i-ar cere lui Moş Crăciun nu dulciuri, ci să le întoarcă părinţii.

A fost greu să vă obişnuiţi cu salariul de primar, care înţeleg e de câteva ori mai mic decât cel pe care îl aveaţi în Italia?

Foarte greu. E un salariu mic şi pe acela uneori eşti nevoită să-l scoţi din buzunar în timpul lucrului: fie că s-a defectat o piesă de schimb la tractorul de colectare a gunoiului, fie că mai vezi o familie care o duce foarte greu. Iată, acum, pe timp de iarnă, au decedat trei persoane care nu au pe nimeni. Eşti obligat să-i duci la expertiza medico-legală, să le organizezi funeraliile. Nimeni nu alocă bani pentru aşa ceva. Bugetul primăriei este sărac. Eu vin din PLDM. Venind din acest partid, nu prea ţi se deschid uşile. Pe urmă am plecat din partid, actualmente sunt primar independent.

Vi s-a propus să aderaţi la PD?

Nu am fost şantajată şi nu mi s-a propus direct să ader la PD. Am avut parte de unele susţineri, am ştiut unde să bat şi mi s-a deschis. Nu am fost întru totul izolată. Totuşi, dacă eşti singur, e mult mai greu.

Cu toate acestea, am reuşit să semnăm trei acorduri de înfrăţire cu localităţi din România. Autorităţile române ne-au ajutat să facem nişte drumuri, să reparăm tavanul casei de cultură. În majoritatea proiectelor se implică oamenii plecaţi peste hotare, fapt care ne bucură. Astăzi satul se deosebeşte de ce am luat în primire, am finisat construcţia apeductului şi am amenajat un izvor cu sprijinul oamenilor şi al Guvernului. Aş mai dori să implementăm un proiect de iluminare şi de canalizare pe durata acestui mandat.

În viziunea Dvs., cum ar reacţiona un italian dacă un politician i-ar bate la uşă cu un sac de cartofi ori cu o pereche de cizme în speranţa că astfel îi va putea câştiga votul?

Nici nu-mi pot imagina aşa ceva în Italia. Am cunoscut familii extraordinare… Nu, nu-mi imaginez că acolo s-ar putea întâmpla aşa ceva.

În cazul oamenilor noştri care acceptă cizmele, sacul cu cartofi, hrişca, credeţi că de vină este doar sărăcia?

Evident că nu. Avem mari probleme ce derivă din lipsa noastră de cultură şi de informare. Nouă ne lipseşte demnitatea. Mă doare şi mă supără mult când văd că oamenii sunt cumpăraţi cu un concert, cu nişte petreceri de câte o oră, mă supără aceşti „artişti ai poporului” care nu înţeleg că fac pentru bani lucruri murdare pe care nu ar trebui să le facă.

Este RM un stat capturat? În viziunea Dvs., putem reveni în albia normalităţii fără ajutorul diasporei?

… Într-adevăr se simte că statul este capturat, că toate instituţiile se subordonează politicului. Se simte că, de două, trei luni, a început cursa electorală şi totul este supravegheat de un singur partid. Acest lucru nu ne va aduce nimic bun. Avem nevoie de o generaţie nouă de politicieni care să preţuiască valorile democratice, familiale şi tradiţiile noastre. Diaspora reprezintă o forţă. Oamenii ar vrea să se întoarcă acasă dacă ar putea să-şi găsească aici un rost. Şi, evident, lucrurile în RM pot fi schimbate doar cu ajutorul şi implicarea oamenilor plecaţi. Să sperăm că aceştia nu-şi vor uita rădăcinile şi că ele vor fi mai puternice decât aripile cu care şi-au luat zborul.

Interviu realizat de Svetlana Corobceanu