„Nu-mi place să fiu violentă când scriu despre o carte”

Interviu cu Lucia Țurcanu, critic literar, doctor în filologie

– Dragă Lucia Ţurcanu, ce te determină să rămâi fidelă poeziei, literaturii? Alţi critici basarabeni au renunţat de mult să comenteze cărţile de poezie proaspăt apărute, iar tu continui să scrii cronică literară cu o consecvenţă uimitoare. De ce rămâi un critic activ?

Dificilă întrebare. Iar primul răspuns care îmi vine în minte e: nu ştiu. Probabil, pentru că aceasta îmi este meseria – sunt filolog, cu specializare în literatura română. Prin urmare, pot să-mi câştig bucata de pâine predând literatură sau scriind despre cărţi. Dar şi pentru că îmi place să discut, să îmi spun părerea despre cărţile pe care le citesc. În Viaţă şi cărţi. Amintirile unui cititor de cursă lungă, Nicolae Manolescu defineşte foarte neordinar statutul criticului literar: „Nu e adevărată nici măcar supoziţia că trebuie să-ţi placă să citeşti ca să fii critic. Trebuie să-ţi placă să scrii despre cărţi, nu să le citeşti. Sunt plăceri complet diferite”. Ei bine, eu încerc să îmbin plăcerea lecturii cu cea a scrisului despre cărţi. Nu neg nici faptul că o fac din motive egoiste – cronica literară te disciplinează, pentru că trebuie să scrii sistematic, să-ţi expui ideile pe un spaţiu restrâns, să te exprimi clar şi precis. Deprinderile pe care le acumulezi făcând cronică sunt utile atunci când te angajezi într-o cercetare mai amplă. Dincolo de asta însă, cred cu toată fermitatea că, deşi distinctă prin unicitatea sa, cartea este un produs care, odată lansat pe piaţă, trebuie promovat.

Ce te ţine legată de masa de scris? Cum arată masa ta de scris?

Plăcerea despre care vorbeam mai sus. Masa mea de scris e cu tot mai puţine cărţi şi fişe pe ea, iar de vină este laptopul care, cu cât îmbătrâneşte (şi ar trebui pensionat deja!) cu atât mai preţios este, pentru bibliotecile şi fişierele pe care le conţine. Neschimbată a rămas ceaşca de cafea, pentru că ideea de e-coffee nu mă încântă.

Te-ai lansat la Bălţi, ca discipolă, apoi ca unul dintre conferenţiarii cei mai vizibili ai Universităţii „Alecu Russo”. De ce ai plecat din capitala nordică a RM?

M-am format la Bălţi, iar cei care au investit foarte mult şi cărora le datorez ceea ce ştiu să fac astăzi sunt profesorii de la Facultatea de Filologie: Nicolae Leahu, Maria Şleahtiţchi, Margareta Abramciuc, Valentina Enciu, Anatol Moraru, Mircea V. Ciobanu, Gheorghe Popa. Constructive şi instructive au fost şi mai sunt discuţiile despre cărţi cu colegul şi prietenul Adrian Ciubotaru. Plecarea nu are nimic nici cu literatura, nici cu mediul cultural de la Bălţi sau de la Chişinău. Motivul este foarte lumesc, legat de capacitatea mea de adaptare – în cincisprezece ani, Bălţiul, ca entitate strict geografică, nu a reuşit să devină oraşul în care să mă simt bine.

Cum te-a primit Chişinăul?

A fost o dublă aclimatizare. După un an de studii în Varşovia, a trebuit să revin mai întâi la ritmul de acasă, apoi să învăţ tabieturile vieţii din Chişinău. Totuşi nu a fost tocmai complicat, pentru că prietenii m-au ajutat să-mi găsesc un loc de muncă şi să mă socializez, am început să particip la lansările şi serile poetice (foarte reconfortante) de la Librăria din Centru, am continuat să scriu pentru Semn, apoi Emilian Galaicu-Păun mi-a propus să fac cronică de carte pentru revista Vatra. Iar mesajul pe care mi l-a scris domnul Eugen Lungu pe primele pagini redactate ca probă de angajare la Editura Arc a fost de-a dreptul încurajator.

În ce condiţii ţi-ai scris teza de doctor în filologie? Climatul socio-politic te afectează în perioada când scrii o lucrare?

În condiţiile pe care le are, probabil, orice doctorand în RM: cu foarte multe cursuri la facultate, cu naveta Bălţi-Chişinău pentru examenele, referatele, rapoartele de la Academie. Poate că am fost oarecum privilegiată, deoarece am avut posibilitatea să găsesc aproape toate cărţile de care aveam nevoie la Biblioteca Ştiinţifică a Universităţii din Bălţi, dar şi să fac un stagiu de cercetare la Biblioteca Academiei Române, colegii m-au susţinut cu idei şi sugestii, universitatea mi-a acordat (la intervenţia decanului de atunci, doamna Maria Şleahtiţchi) concediu de creaţie pentru a definitiva lucrarea, iar conducătorul ştiinţific, domnul academician Mihai Cimpoi, mi-a acceptat toate ideile (argumentate, fireşte) şi, deşi cu unele dintre ele nu a fost de acord, mi-a dat toată libertatea în desfăşurarea demonstraţiei. Iar de climatul socio-politic cred că se poate face abstracţie dacă activezi într-un mediu ştiinţific adecvat.

– Eugen Lungu spunea într-un interviu recent că te apreciază pentru scrisul calm și profund. Eşti într-adevăr calmă?

Cu siguranţă nu îmi place să fiu violentă sau incisivă atunci când scriu despre o carte. O aluzie uşoară sau o interogaţie retorică ar putea să aibă un impact mai mare decât demersul înverşunat.

Ai abordat livrescul în poezie, apoi manierismul. Acum ai un alt subiect de cercetare?

Mai sunt în manierism (am cercetat poezia română a anilor ’70) şi nădăjduiesc că teza se va materializa într-o carte. Procesul literar contemporan, cu toate feţele sale, este însă subiectul care mă copleşeşte şi mă provoacă de mai mult timp.

Ai o metodă, o modalitate personală de a tria cărţile despre care scrii?

Nu ştiu dacă se poate vorbi de o metodă. Citind cartea, îmi dau seama dacă vreau sau nu să scriu despre ea. Cartea trebuie să mă provoace (prin mesaj, arhitectonică, scriitură  etc.), să mă lase cu sentimentul că mi-aş dori să fie citită de cât mai multă lume. Adopt mai degrabă o abordare impresionistă. Sunt tot mai convinsă că gestul unor critici de a îndesa în scheme născute de teorii o operă literară este forţat şi gratuit. Critica ce porneşte de la teorii, nu de la textul propriu-zis îmi pare seacă şi de multe ori irelevantă.

Trierea despre care mă întrebaţi îmi este facilitată de lecturile din literatura română şi universală. Cititul prin comparaţie mă ajută să îmi dau seama mai bine de originalitatea sau, dimpotrivă, de platitudinea textului analizat. În cazul versurilor, funcţionează acelaşi principiu. Un vers bun răvăşeşte.

Unde sunt părinţii tăi? Cum se numesc? Le place poezia? Şi-au dorit pentru fata lor un viitor de critic literar?

Părinţii mei, Mircea şi Maria, sunt în satul Gvozdova, raionul Floreşti. De fapt, mama este acolo, pentru că tata a hotărât – acum un an, „după scăpătat” – să ne înveţe (mult prea devreme, la nici 64 de ani împliniţi) „un joc viclean de bătrâni”, de-a v-aţi ascuns… şi-a plecat… Nu ştiu dacă şi-au dorit să fiu critic literar. Nu mi-au spus niciodată ce şi-ar fi dorit să fiu şi mi-au dat toată libertatea să decid. Pentru ei, a contat cel mai mult să-mi placă mie ceea ce fac şi să mă simt bine acolo unde sunt. Se pare însă că părinţii au fost primii care m-au îndreptat, neintenţionat, spre această profesie, cumpărând cărţi (multe cărţi), citind (mama era mai mult cu poezia, iar tata – cu romanele poliţiste şi cele de aventuri) şi permiţându-mi şi mie să citesc până noaptea târziu.

Cum se va desfăşura, după părerea ta, această primăvară literară?

Mi-aş dori să fie una interesantă, cu cărţi competitive şi cu dezbateri profesioniste. Şi mai sper să iasă din impas revistele Semn, Contrafort, Sud-Est Cultural, Clipa, Limba română, care, după schimbările de la ICR, sunt într-o aşteptare plină de incertitudine.

Ce pregăteşte pentru cititori Editura Arc?

Avem deja o tradiţie să scoatem în fiecare an câte 1-2 cărţi semnate de autori din Basarabia. Ne-am dori să reuşim să continuăm tradiţia şi anul acesta, cu 2-3 titluri. Am început colecţia Cele mai căutate perle folclorice (cu Folclor din Moldova şi Proverbe şi zicători), pe care o vom îmbogăţi cu alte câteva lucrări. Vor fi şi cărţi pentru copii. Avem un plan editorial destul de consistent. Cititori de-ar fi!

Când o să apară un nou volum de Lucia Ţurcanu?

În curând, sper, dacă voi manifesta consecvenţa de care aminteaţi la începutul interviului.

A dialogat Irina Nechit

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)