Nu mi-i foame, nu mi-i sete, nu mi-i frig…

Interviu cu Valentina Butnaru, preşedinta Societăţii „Limba Noastră cea Română”

– Dragă Valentina Butnaru, ce știai despre limba română în copilărie? Existau pe atunci cărți în grafie latină în satul tău Vorniceni, Strășeni?

Cu siguranță, existau cărți românești pe la bătrânii din sat, dar erau bine ascunse. N-am ținut în mână cărți cu grafie latină, decât târziu, prin clasa a zecea, când cineva mi-a dăruit „Creanga de aur” de Sadoveanu. Chiar dacă în casa noastră nu s-au păstrat cărți româneşti, a existat spiritul şcolii româneşti, al cunoştințelor din şcoala românească, prin pildele pe care ni le aducea adesea tata, prin poeziile pe care le-am învățat de mici și prin cântecele patriotice pe care le cântam de sărbători („Trei culori”, „Ardealul”, „Sunt tunar”…). Ascultam emisiunile Radio Iași, iar duminicile și serile, tata căuta slujbe religioase în limba română la Europa Liberă.

– Cum au rezistat părinții și buneii tăi în perioada deportărilor?

Pentru familiile părinților mei, Claudia Costin din Vorniceni, și Vasile Puiu din Scoreni, deportările au fost un blestem, pentru că ele le-au trecut, la propriu, și prin casă, și prin suflet. Ambii mei bunici, primarul Vasile Costin din Vorniceni și pădurarul Mihail Puiu din Scoreni, au făcut câte zece ani de lagăr la minele de cărbune și câte cinci ani fără dreptul de a se stabili în satul natal. Mama avea doar 21 de ani când a fost deportată împreună cu două surori mai mici, Liuba, de 17 ani, și Elizaveta, de 14 ani. Tata a fost deportat împreună cu bunica mea și cu cei şase frați și surori ale sale. Siberia mi-a marcat părinții pentru toată viața și le-a distrus toate visele… Li s-a întâmplat un singur lucru bun acolo: s-au cunoscut, s-au căsătorit și tot acolo s-au născut fratele și sora mea, Mihail și Maria. Mă gândesc adesea la suferințele mamei și cred că numai credința sinceră în Dumnezeu și educația profund creștinească au ajutat-o să depășească groaznicele încercări pentru o fată cuminte, din gospodari, din Basarabia.

– Ce ți-au povestit părinții despre deportări? Cum au păstrat limba română în Siberia?

Mama vorbea foarte puțin despre deportări. Duminica, răsfoia albumul cu fotografiile din Siberia, oftând din greu… Nu ne povestea prea multe, dar tot timpul dădea nume ale celor cu care au stat și cu care s-au înfrățit pentru totdeauna: familia de învățători Nicolăescu din Lozova, frații Maier, Arcadie și Fiodor, familia Mârzenco din Tătărești, surorile Liza și Maria Diaconu din Strășeni… Și-au păstrat limba română simplu, firesc, vorbind-o și rugându-se românește. Nu aveau alte mijloace la îndemână – nici cărți, nici ziare, nici măcar biserică. A fost un mare act de curaj din partea lor să reziste și s-o readucă acasă.

– Cât de mult ai așteptat mișcarea de eliberare națională declanșată în 1989? Sau a venit pe neașteptate?

Deși studiile la Jurnalistică erau exterm de ideologizate, existau suficiente semne de rezistență care ne dădeau fiori. Spiritul românesc a pătruns în atmosfera noastră și, pe la anul doi, eram deja conectați la muzica românească, iar cărțile în limba română circulau pe ascuns, pentru a fi citite într-o singură noapte. Așa am citit „Delirul” și „Moromeții”. Frecventam librăria „Drujba” în speranța de a găsi cărți în română. Eram conectată la Cenaclul „Flacăra”, la alte emisiuni de muzică, la „Albumul duminical” cu Iosif Sava. Adevărul despre identitatea noastră răzbătuse către noi, adunat picătură cu picătură din toate aceste surse. Visam la eliberarea națională, știam că va veni. Și totuși, m-a luat prin surprindere…

– Care sunt particularităţile generației tale?

Astea sunt particularitățile generației mele – lecturile românești pe ascuns, discuțiile la cămin, muzica românească, ascultată și ea pe ascuns, primele 20 de DEX-uri, aduse de la Cernăuți de colega mea Varvara Buzilă, pentru toată grupa. Generația mea, cu excepția activiștilor (care ne cotrobăiau prin camerele de la cămin și care mi-au și sechestrat acel volumaș, „Creanga de aur”), a fost o generație combativă și civică, noi suntem generația „Flacăra”, generația Doinei și a lui Ion…

– Ce te-a determinat să creezi Societatea „Limba Noastră cea Română”? Ce obligații ai ca președintă a Societății?

A fost mai curând o misiune și o întâmplare fericită pentru mine, să nimeresc în grupul de inițiativă, din care făceau parte intelectuali de frunte: Valentin Mândâcanu, Anatol Ciobanu, Nicolae Mătcaș, Ion Dumeniuk, Alexandru Gromov, Anatol Eremia, Valentina Hristov, Ion Holban, Vasile Nedelciuc, Nicolae Negru, Emil Mândâcanu, Claudia Pătrânac, Eugenia Bejan, Ion Carmazanu, Andrei Cașencu, Ion Conțescu, Alexei Palii. Societatea a fost fondată pe 17 martie 1990, și de atunci nu m-am dezlipit de ea. Ca președintă, am cele mai diverse obligații: de la întocmirea planurilor de activitate și realizarea lor, la convocarea ședințelor, organizarea conferințelor, a festivalurilor și concursurilor, atragerea fondurilor și a donațiilor de carte, organizarea ședințelor Cenaclului „Eminescu-2000” la Biblioteca „Ovidius”. Mai am și obligația să urmăresc datoriile Societății pentru plata chiriei și a impozitelor, să-mi susțin colegii, să-i stimulez și să-i promovez, să am grijă de decanii noștri de vârstă, să întrețin corespondența, să scriu, să citesc, să fiu vigilentă… Și, oricând, în formă bună.

– Ce personalități fac parte din Societatea „Limba Noastră cea Română”?

Sunt onorată să am alături preoți, profesori, lingviști, scriitori, medici, artiști de calitate, cum sunt Anatol Ciobaniu, Nicolae Mătcaș, Argentina Cupcea-Josu, Anatol Eremia, Albina Dumbrăveanu, Tamara Cristei, Vlad Mihăilă, Gheorghe Palade, Ion Negrei, Oleg Bodrug, Gheorghe Prini, Zinaida Bolboceanu, Vasile Iovu, Petre Neamțu, Vladimir Beșleagă… Mă bucură faptul că-mi sunt nu doar colegi, dar și prieteni. Sunt oameni cu stofă și cu demnitate, de la care nu mă satur să învăț.

– Care sunt acțiunile tradiționale și recente ale Societății „Limba Noastră cea Română”?

În primul rând, activitatea cu filialele, asta însemnând cele mai variate forme: conferințe, ședințe ale cenaclurilor (Borogani, Mereni, Pogănești, Bravicea), susținerea familiilor social vulnerabile. Dar și lansările de carte, susținerea participanților la concursurile de creație, îngrijirea mormintelor personalităților neamului, întâlnirile din licee, redactarea și editarea materialelor despre activitatea Societății.

În lunile de vară, o echipă restrânsă a Societății a lucrat la monografia Albinei Dumbrăveanu, „Crezul meu, Limba Română”, o culegere de articole care oglindesc lupta autoarei pentru Limba Română, dar și lupta noastră, în perioada 1990-2013. Așteptăm tirajul lucrării din zi în zi.

– Cum vei sărbători Ziua Limbii Române-2013? E o sărbătoare oficială, dar și personală?

E o sărbătoare oficială pe care îmi permit s-o consider și personală… De regulă, în dimineața zilei de 31 August, mergem la Cimitirul Central, la Ion Dumeniuk. De acolo, la Alexandru Cristea, la Alexe Mateevici și spre alte morminte, pentru a lăsa o lumânare, o floare și gândurile noastre spre colegii și prietenii care ne veghează de Sus și care, recunosc, îmi lipsesc foarte mult: Nicolae Testemițeanu, Pr. Vasile Petrache, Ion Vatamanu, Alexandru Gromov, Vasile Zagorschi, Valeriu Cojocaru, Stela Butnaru, Aureliu Busuioc, Vasile Vasilache, nea Glebus… Pe la cine trecem, însemnăm crucile cu sigla autocolantă a Societății noastre.

– E un principiu al tău să-ți crești copiii și nepoții acasă?

E un principiu, dar și un noroc de a-i avea pe toți în preajmă, deocamdată. În clipa în care vor face o altă alegere, nu mă voi opune, pentru că nu am acest drept. Dar mă va durea, desigur. Eu sunt de părerea că ceea ce-ți poate oferi pământul tău nu-ți poate oferi nicio țară din lume, fie ea cea mai bogată. Pentru că nicio țară în lume nu-ți poate oferi sentimentul de Patrie. Copiii mei iubesc acest pământ și Limba Română, dar, ca orice tânăr, și-ar dori condiții civilizate de trai și cât mai multe posibilități de exprimare și de manifestare.

– Ce sfaturi le-ai da moldovenilor plecați la munci în alte țări?

Dacă ar depinde de mine, i-aș aduce pe toți acasă. Alte sfaturi nu am. Prietenii și rudele mele plecate știu mesajul meu: îi aștept pe toți acasă și le repet asta de câte ori am ocazia.

– Ce legături are Societatea „Limba Noastră cea Română” cu diaspora?

Avem o comunicare foarte bună cu tineri de-ai noștri stabiliți la Londra (Mariana Mândru, Tatiana Sonic, Vasile Opincă) și la Paris (Dorin și Olga Dușceac, Dumitru Vicol). De asemenea, cu colega mea de facultate, Maria Tonu, stabilită în Canada, care a editat volumul „Poetul din stele” (dedicat lui Grigore Vieru), în colaborare cu Societatea „Limba Noastră cea Română” din Chișinău.

– Cum se simte limba română în R. Moldova? Care sunt durerile ei? Dar bucuriile?

Limba română în Moldova se simte diferit, ca și moldovenii lui Petru Zadnipru: „la un colț de masă plâng, la alt colț de masă cântă”… Depinde mult de noi ca aceste două colțuri de masă să se apropie cât mai mult și Limba Română să devină, cum e și firesc, stăpână la ea acasă. „Când e vorba de Limba Română, merg oriunde și nu mi-i foame, nu mi-i sete, nu mi-i frig, nu mi-i somn…” Le doresc tuturor concetățenilor mei să spună cât mai des în gând acest descântec de drag de Limba Română…

A dialogat Irina Nechit

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)